Am pus gaj o insomnie unei tainici nopți de vară,
Să prind un oftat de floare evadând dintre petale,
Să văd lanul de lavandă cum naște parfum ce zboară
Prin zefir ce se alintă și se scurge-n văi, agale.

Vreau să mă strecor în noapte să-mi scot visele din cușcă,
Căci le-am ferecat când spaima îmi turna pe răni otravă,
Mă frigea așa cumplit și simțeam cum carnea-mi mușcă,
Și am rezistat rănită, nu știam cât sunt de gravă...

N-am strigat, am strâns de-a valma uneltiri și acuzații,
Și mi-am înfășat răbdarea ca pe-un prunc, călcând tăciuni,
Am fugit cu ea în brațe, pentru nouă generații,
Și am fost atât de arsă, doar din pulberi să m-aduni...