Rupe-i colții cu care sfâșie!
Scoate-i dinții cariați din gură!

Lasă-l să muște din nou!

Numai astfel ai să descoperi
Cât de mult își dorește,
Cât de mult îi plac
Sânii cu lapte,
Plini de viață
Și tot ceea ce urmează
Să guste cu gura sa unde
Ziua de mâine se stinge
Când mușcă cu ea
Plină de sânge.

Abia atunci ai să înțelegi
De ce îi cresc flori pe umeri
Și fluturii de ce i se rostesc
Ca boabe de struguri
Atârnându-i în stol
Pe buze muguri.

Roadele din care mușcă
Sunt pietre peste ce au curs
Din fluvii de ape care și-au scurs
Făptura până ce au devenit
Mări în oceanele de granit
Și ceruri stinse-n apus.

Lasă-l să i se rostogolească peste gingii
Arome de flori cu frunze portocalii
Din care să își adape firea uitării
Care îi crește în carne unde
I se învârt depărtării.

Și smulge-i fiecare bumb care
După înflorire i s-a prefăcut
În sâmbure precum lumina
Candelei de la mormânt.

Și, nicicând nu uita:
Gura nu este pentru a mânca,
Ci pentru a îți aminti gustul mâncării!

Cum dinții nu sunt pentru a mușca,
Ci pentru a elibera aroma cărnii
Din uitarea ce o va înconjura.

Pentru aceasta smulge-i, aruncă-i!
Lasă gura să muște din carne cu carne!
Îți imaginezi? Cum ar fi să îți crească
Pe bolta ei livezi din sâmburii
Pe care i-ai scuipat cândva?