Vericule, vericule, tare mi-a fost dor de
chipul tau străfulgerat de lumina bunătății și blândeții !
Deși peste creștetele nostre au trecut valuri,
valuri de vremuri,
te simt aici lângă mine, cu fruntea sprijinită pe genunchi,
urmărind
gesturile pline de compasiune ale mamei
când își scaldă copilul ;
bucuria juvenilă a Saftei, în mijlocul florilor;
pe Moș Niculaie Cobzarul meditând la zădărnicia vieții.

Îți iau mâna și o plimb pe obraz.
Lacrimile tale cunosc
ridurile vulturului cu penele smulse;
cutele delfinului lovit în zbor de un harpon.

Vericule, vericule... ți-am adus pe-o suflare de vânt câteva flori
desprinse de pe mantia împăratului biruitor,
ce sfarmă moartea
și-ncununează cu ramuri de măslin
suferința ispășită.