În ramă de tablou de aș închide
Chemări, căutătoare nazuințe și siluetele ideilor
În toată frăgezimea lor, cu pensula gândului pe pânză prinse,
Ca vii privirii să-i apară,
Mă-ncearcă îndoiala ca nu cumva, nevinovate,
Asupra lor pieirea să-și atragă:
Sunt, de-acum, întrupate; din fața morții veninoase
De-atunci n-or mai putea fugi.
Târându-se spre ele e vipera ce n-a cruțat nici pe Euridice.
De-abia așteaptă colții să-și infigă
În formele frumoase
Scoase de mine-n drumu-i.
Nezugrăvite, în anonimat,
Cu toate s-ar ascunde.
Și vipera, nepăsătoare, ar trece mai departe.
Pe când așa, în mărginitul cadru,
Ele la contemplare-ndeamnă, un farmec răspândind.
Căruia, șarpele, privindu-le, e nevoit a se supune.
N-are ce face:
Monotonia neființei
L-a condamnat să fie
Un estet pretențios.