Albine, fără preget,
În stâmtul stup, cel meșterit, cu limite, de om,
Doldora faguri grei clădesc, înghesuiți,
Mustind de miere caldă, parfumată, pură.
Și printre ramele-aurii de-abia de se strecoară.
Și gândurile mele, de asemenea,
Culeg polenul tot din arborii și florile la care-n zborurile-ajung.
Deși cuprinderea e largă, spațiul ascuns sub frunte e îngust,
Încât, unele dintre lucrătoare se sufocă, încleiate,
De prea mult prisos.
Dar iată și minunea:
După moarte, la fel de harnice rămân,
Chiar dacă zumzetul sârguincios de-acum eu nu-l mai pot percepe.
Nici măcar una,
Avutul nu l-a irosit în van;
Și bogăția mereu crește.
O știu:
M-așteaptă,
Dulceața să i-o gust.