Cînd las iubirea să iubească
unde se arcuiește sîngele
pietrelor curgătoare
cu ele însele caut
să zidesc casă
pe roata timpului.
Cum se mai țin de mîini
cu porțile pămîntului,
cum se mai țin de aripi
cu stolurile ochilor zburători,
cum se mai țin de buze
cu buzele care ajung
să culeagă grîul despletit...
e o taină suspendată
de-a dreapta luntrei
de fildeș
în care-mi aduc
femeile primejdioase
ale amurgului
să le cobor în adîncimile
triumfului celor șapte roze.
Graiul mirosului de beznă
devorator
se apropie de reverbelațiile
meteorilor
cumpăniți pe trandafiri
și pașii vîntului de cristal
adorm în auriul cenușii.