PENURIE



cu șorț perlat de scoici decojite
pășea pe linia vieții din palmă
mima un sărut torențial, noaptea albă
cu tuș ipocrit, pe coli ipocrite
tu nesăbuit
treci prin hol pe grăbite
abia ți-am venit
abia de-ai clipit
vezi două grămezi de coli prăfuite
ți-aprinzi de la umbră, hilar un chibrit
l-arunci pe un teanc de scrisori hăcuite
te scuturi de scrum
cineva
a murit













AROMATA ÎMBRATIªARE STRIVITOARE



pe când începusem să mă dumiresc
de ce mă bântuie acele arătări
în camera cu tuburi
interioară
și dam grabnic să ies dinspre sine
cineva îmi sărută mâna
și mă leagă scrâșnind
ca un bărbat
invincibil
fluierând
hăcuind
nimicind

o femeie desena semnul egalității
înfigându-mi două bârne în piept
jubila
strâmb și drept

aveam trupul strâns bine-n cătușe
să vă conducem
mi-au spus
iar eu
tăceam
cu trupul
dus

de parcă aș fi știut povestea aceea
că pe unde se vor termina coridoarele
îmbrățișându-ne
dintre noi va iesi
prima
coasa

cei doi îmi intrară și printre coaste
îmi zdrobiră pieptul și brațele
într-o strânsoare
de gesturi
bizare

cu lacrimi
amuțind
umplusem marea
de cealaltă parte îmi amintesc
duhnea
trădarea



AUTOPORTRET ÎN COSTUM



mi-am pus costumul de dragon
și-am alergat după tine
de-atunci mă porți în vise
și uneori mă cauți
tu treci adeseori
pe lângă grădinile mele
roșesc de fiecare dată
și mi-e frică
să nu-mi recunoști
flăcările




MESTECAT



pe undeva prin labirintul
spațiilor tale
se gudurau feline
te mestecau trup cu iarbă
te-mbucau cu săruturi celestine
și roș-verdele te îmbrâncea
dincoace
te purtau la braț corăbii
îmbrăcat până-n brâu cu mare
asudai pe-un val glorios
te-ntorceai în lemnul cabanei
precum lemnul viețuind
așteptai să te-nsorească
franc și doritor
negrul în alb
și toate nu le clipeai odată
când pașii bulversatei amieze
te călcau
e o nouă trecere auzeai
însă mai încolo
în colțul străzii
orbii
revopseau o zebră


UMBLU



umblu
fără de mine pe ascuțisul unui drum
înclinat bizar într-o aripă
sau mai bine
într-un gând
flămând
umblu desculț pe tăișul gândului meu
dintre tâmplele mele
întins aproape
înspre tine
și cerul
cu pleoape
umblu hai-hui, orb, ai spune, fără mine
și fără noi
spre posibilele noastre ploi
în fiecare clipă
pierd câte un pas de sânge
dar nu-mi ajunge!
da. orb, spre tine
umblu
și încă necunoscuți îmi rămân pașii
merg fără de mine înroșindu-mi tâmplele arse
numai spre tine
întoarse


MIMA



mimez ferestre de suflet-copac
prin care îmi migrează peștii
trasând urme transparente
traiectorii fluide împletite parcă

mimez umbra cuiva chipul
și-n tot acest timp suntem doi mimi invizibili
amestecăm bucată cu felie de mine și tu
până când legile firii se îndură de noi

suntem în sfârșit acel noi fizic
iar spațiul nu mai contează