N-avea veștminte stacojii
Cu vin și sânge scrise,
Ci vin și sânge doar pe mâini
Avea când îl găsise
Cu fata moartă ce-o iubea
Și-n patu-i o ucise.

Mergea-ntre paznici, în costum
Vărgat cum e paiața;
Tichia de pușcăriaș
Îi mohorâse fața;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viața.

Nu, n-am văzut nicicând un om,
Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(Ocnașii zic că-i cer),
Și nici la norii care trec
Vopsiți cu.argint sau fier.

Pășind smerit, ca osândit,
Las gândul să mă poarte:
Nu știu de-i omul vinovat
Mai mult, puțin sau foarte,
Când auzii șoptind un glas:
"Pe ăsta-l duc la moarte"

Isuse! Dintr-odată simt
Ceva amar ca fierea;
Oțel topit fu naltul cer
-Așa mi-era părerea-
Și însumi sufletul, în iad
Nu-mi mai simțeam durerea

Înțelesei ce gând cumplit
Privirea i-o-nfioară
Și pentru ce căta avid
La lumea din afară:
El ucisese ce-a iubit
Și trebuia să moară!

Căci toți ucidem ce ni-i drag
Și-ntindem morții prada:
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei lași ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spada.

Omoară juni, sau vlăguiți
De sevele puterii;
Ucid cu aur, cu-amăgiri,
Cu mâinile plăcerii;
Cei blânzi deschid cu un cuțit
Zăvoarele Tăcerii

Iubim prea mult, sau prea puțin,
Mărinimoși sau hoți;
Ucizi plângând, ucizi tăcând,
Nepăsător de poți,
Căci toți ucidem ce ni-i drag
Dar nu murim cu toți.

N-avem o moarte de rușine,
Nici vreo pedeapsă-n viață,
Nu ni se pune ștreang de gât,
Nici haine peste față,
Nici din picioare n-atârnăm
Cu vinele de gheață

Nu pentru toți un paznic pus
Veghează-n pragul porții,
Când plângem, sau când ne rugăm
Cerând iertarea sorții;
Nici ne pândesc să nu răpim
Noi singuri prada morții.

Nu auzim în zori de zi
Intrând cu pas ușor
Pe preot îmbrăcat în alb,
Pe domnul Procuror,
Nici pe Director dându-ți vestea
Pălind îngrozitor.

Nu ne sculăm să ne-mbrăcăm
Cu straie grosolane,
Pe când un doctor ia-nsemnări
(Tribut Științei vane!)
Privind un ceas a cărui limbi
Par ritmuri de ciocane.

Nu ne simțim gâtlej-uscat
De nisipoasa sete,
Pe când călăul ia un laț
Din împletite bete
Și ți-l petrece după gât,
Să nu-ți mai fie sete!

Nu plecăm capul s-auzim
Prohod cântat de-aproape,
Nici sufletul nemuritor
Cu groaza prinsă-n pleoape
Nu vede propriu-i sicriu
Ducându-l să-l îngroape!

Prin ferestruică nu privim
Spre-acoperiș, sub scafă;
Nu ne rugăm din glas de lut,
Cu moartea-nfiptă-n ceafă,
Și nici pe buze nu primim
Sărutul de Caiafă!

II

Trei luni umblă cu păzitor,
Gătit cum e paiața;
Deși tichia-i sta pe cap,
Voioasă-i era fața;
Dar n-am văzut nicicând un om
Privind mai lacom viața.

Nu, n-am văzut nicicând un om
Sau vreun prizonier,
Holbat la peticul de-azur
(ocnașii zic că-i cer),
Și nici la norii destrămați
Din caiere ce pier.

Nu-și frângea mâinile, cum fac
Înnebuniții care
Preschimbă salbă de nădejdi
În iad de disperare:
Ci doar căta spre soare-n sus,
Sorbind din aer, tare.

Nu se frângea, nu se plângea
De fiorosul chin;
Ci bea din aer, așteptând
Un leac din cer senin,
Sorbind din soare cum ai bea
Dintr-un pahar cu vin!

Și eu și ceilalți chinuiți,
Uniți de-a noastre soarte,
Uităm de suntem vinovați
Mai mult, puțin sau foarte,
Ci doar privim și ne-ngrozim
De cel ursit la moarte.

De-i straniu să-l privești trecând
Ușor, cu fața vie,
Ori stranii ochii ce-i tânjesc
Spre cer cu lăcomie,
Mai straniu e să-l știi dator
Cu-astfel de datorie!

Stejari și ulmi dau frunze verzi
Când se dezgheață glodul;
Doar Furca poartă mugur om
Când lațul strânge nodul;
Un om ce, tânăr sau bătrân,
N-apucă să-și dea rodul.

Un post înalt e luat cu-asalt,
Ispitelor supus;
Dar cine vrea înalt să stea
Cu laț de gât adus
Și ultima lucire-n ochi
Cătând spre ceruri sus?

E dulce să dansezi ușor
Când plin îți merge-n viață,
Și-n dans să cânți, în joc să-ncânți
Privind iubirea-n față;
Dar trist cuvânt s-atârni în vânt
Dansând ca o paiață!

Iscoditori, bănuitori,
Cătam la el într-una,
Gândind: din nou cui i-or suci
De beregată struna;
Croindu-i vad spre roșul iad,
Și pentru totdeauna?

Ca două nave-n uragan
Ne-am întâlnit odat
Dar n-am clintit, nici n-am vorbit;
(Ce să vorbim!) pe dată
Ne-am urmat drumul copleșiți,
Cu inima-nfricată.

La urmă omu-a fost trimis
Legat la judecată;
Și-aflarăm că va fi suit
În furca cocoțată
Și că nu-l vom mai întâlni
În lumea luminată!

Un zid de temniță simțeam
În juru-i fiecare;
Nu ne dăduse lumea foc,
Nici Domnul îndurare;
Ci cleștele Pedepsei, crunt,
Ne ține strâns în ghiare!

III

În închisoare e piatra tare.
Pe zid mustește zeama.
Cu mintea trează, paznicii veghează
Pe osândit, de teama
Ca nu cumva cu mână rea
Să-și facă singur seama.

Veghează să nu stea la sfat,
Nici spaima a și-o spune;
Veghează când icnește-n plâns
Sau cade-n rugăciune,
Ori viața când ar vrea să-și ia
A Furcii mortăciune.

Fumează zilnic din tutun
Și zilnic își bea berea;
E hotărât, și nici un gând
Nu-i răscolește fierea;
Și cheamă-ntr-una pe călău
Să-i stingă-n gât durerea!

Nu știm ciudatele grăiri
De ce-i pornesc din gură,
Căci un ocnaș, un ucigaș
Pus sub dispreț și ură
De buze-și leagă un căluș
Și-o mască pe figură.

Ori poate cată mângâieri,
Ori vreo speranță poate?
Dar Mila cum ar izbuti
În ocna lui răzbate?
Cum ar putea nădejdi să-i dea
O inimă de frate?

În mers greoi tărâm cu noi
O undă de zmintire;
Dar toți știm că e dat să fim
A iadului oștire;
Cu plumb în pas, cu capul ras,
Ne râde-o omenire!

Rupem frânghii și mici fâșii,
Cu unghii sângerate;
Spălăm pe jos, frecăm vârtos
La gratii ferecate:
Și rând pe rând zvârlim pe jos
Gălețile-ncărcate.

Coseam la saci, tăiam cosaci,
Cât carnea să ne roază;
Trânteam căldări, urlam cântări,
Înădușam sub pază;
Dar sufletul în orice ins
Gemea strivit de groază.

Zile pustii se scurg târzii:
La fel cu toate sunt!
Uităm cu toți, nebuni și hoți,
Ce soartă pe pământ
Ne-așteaptă, până când un brânci
Ne-mpinge spre mormânt.

Căscată, groapa cheamă-n șir
Pe unul, pe cellalt;
Noroiul cere sânge viu
Din curtea de asfalt
În zori va legăna un om
Belciugul cel înalt!

Cu ochi țintiți mergeam prostiți
Spre țelu-ntunecat;
Călăul cu un săculeț
Venea domol din sat:
Și orice om și-avea al său
Momânt numerotat.

*

În noaptea asta-n săli pustii
Trec forme-ngălbenite;
În față-n dos, în sus, în jos
Curg pași pe nesimțite:
Și-n ziduri grele, la zăbrele
Ies capete-ngrozite

El doarme lin, parc-ar visa
Pe veselă livadă...
Paznici plătiți socot uimiți
Că nu-i firesc să vadă
În somn tihnit un osândit
Dat mâine Furcii pradă.

Somnul nu strânge pleoapa când plânge
Și n-a mai plâns vreodată!
Noi suntem toți - nebuni și hoți
Sub garda înarmată -
Doar o ființă cu-o suferință
De altul îndurată.

*

E crud să simți sub greu Păcat
Alt cuget cum se stinge;
În chingi de fier suflete pier
Când Crima crunt le strânge;
Dar plumb topit ochiu-a țâșnit
Când altul varsă sânge.

Cu tălpi de pâslă pe la uși
Doi paznici se strecoară:
Și cum privesc, încremenesc
Și-n suflet se-nfioară
Văzând ocnașii-ngenunchiați
În rugă-ntâia oară

De-a lungul nopții ne-am rugat
Părând a țese tort
Din rugă și din remușcări;
În rușinosul port
Sorbeam durerea cum a supt
Oțetul, Sfântul Mort.

*

În zori de-azur cocoșul sur
Sună a zilei toacă;
Dar ziua-n ocnă nu venea!
A negurii bulboacă
Plutea adânc, și mici stafii
Albind, păreau că joacă.

Pluteau ușor în vânt de zbor
În ceasul de utrenii;
Ceata nebună juca-mpreună
Cu-a-ntunecimii genii,
Sucind vârtos în ritm hidos
O horă de vedenii.

Triste figuri, cu strâmbături
De un sinistru chip,
Mai sus, mai sus - căci graniți nu-s -
În jocuri se-nfirip,
Și-n dans grotesc fac arabesc
Ca vântul pe nisip.

Marionete în piruete
Sprințar și-ncurcă sportul;
Geamăt de frică din glas ridică
Și fioros li-i portul,
Și cântă tare, în gura mare,
Ca să deștepte mortul.

Þip-să se spargă: "Lumea e largă,
Dar gleznele-n cătușe
Șchiopând mereu, pășesc mai greu
Ca două piciorușe!
Iar pe ocnași în lanțuri trași
Rușinea-i înnăbușe".

Nu-i pentru cânt orice cuvânt
Dibaci țesut cu glume;
Dar nu cutezi să te distrezi
- Spectacol fără nume! -
Când vezi înverigat un om:
E cel mai trist din lume!

Mai jos, mai jos, valsând grețos
Și chicotind din fugă,
Năluci gălbii și străvezii
Din buze albe-ndrugă
Și râd smintit de osândit
Când e-adâncit în rugă

*

Pornit-au adieri de zori,
Dar noaptea tot se-anină;
Pe când al ei pânzar cernit
Se-așterne cu o tină,
Noi ne rugăm și ne-nfricăm
De-a soarelui lumină.

Un vânt flămând trece gemând
Printre pereți de piatră;
Și-n vuet tare-un câine pare
La lună lung cum latră.
O, vânt cumplit! Cu ce-am greșit
Să-mi sufli moartea-n vatră?

Târziu, a gratiilor umbră
Pe zid încet apare:
Se mișcă spre-așa zisul pat
Din scânduri de lemn tare,
Și-aflai că-n lume, undeva,
Cumplita zi răsare.

Ne-am curățat celula-n zori;
La șapte, pe răcoare,
Era sfârșit; dar un foșnit
De-aripi dă veste mare
Că-n pragul porții Îngerul Morții
Intrase-n închisoare!

El nu veni cu-alai măreț,
Nici pe cal alb călare:
O sforicică și-o scândurică
Pentru-o spânzurătoare
Sunt de ajuns; iar nodul uns
Gâtleju-l strânge tare.

Noi pentru lume suntem anume
Cum în veșmânt e zdreanța;
Să ne rugăm, ori să sperăm,
Pierdut-am cutezanța;
Tot ce-i vioi e mort în noi:
E moartă-n noi Speranța!

Dreptatea oarbă calcă-ntins
Pe neclintitu-i drum;
Călcâi de fier strivește crud
Pe slabi, pe tari, oricum;
Izbește-apoi cu bici de foc
Și lasă-n urmă-i scrum.

*

Opt ceasuri au sunat, precum
Ciocanul pe ilău;
Ci-n cruntul ceas, al Sorții pas
Sorti, în mersul său,
Un laț de sfoară ce-nfășoară
Pe bun ca și pe rău.

N-aveam ce face: așteptam
Grozavul semn să cadă:
Și împietriți, încremeniți,
Stam muți și crunți grămadă,
Dar inima bătea în toți
Ca toba la paradă

*

Deodată, spornic, limba-n ceasornic
Izbi cu-nfiorare:
Și din piepturi vii un strigăt răzbi
De neagră disperare,
Ca strigăt scos de-un biet lepros
Zvârlit din lumea mare.

Și cum în vis năluci de-abis
Le vezi ca printr-o brumă,
În funie vedem urcând
Un om născut din mumă,
Iar ruga ce-o sfârși țipând
Călăul i-o sugrumă!

O! Cine știe ce mărturie
Din strigătu-i coboară!
Ce regret amar, ce sudori de jar...
Ca mine bunăoară
Căci multe vieți cine-a trăit
Mult trebuie să și moară.

IV

Nu-i slujbă sfântă la altar
În zi de spânzurare,
Ci-i preotul în acea zi
Bolnav de supărare:
În gândul lui, în ochii lui
Citești înfiorare.

Închiși sub pază pân-la amiază
Ședem, până ce cad
Zăvoarele, iar temniceri
Trag ușile de brad,
Și din celule țâșnim toți
Ocnașii ca din iad.

Ieșim în aerul cel bun
Ce ne mângâie fața;
Dar fețele acestor inși
Sunt sumbre cum e ceața,
Și oameni n-am văzut nicicând.
Privind mai lacom viața.

Nu, oameni n-am văzut nicicând,
Sau vreun prizonier,
Holbați la peticul de-azur
(Ocnașii zic că-i cer)
Și nici la norii ce plutesc
Nepăsători și pier.

Vreo câțiva umblă dintre ei
Fricoși purtându-și portul
Căci ei urmau să urce-n laț
Dacă-și primeau drept ortul;
El omorâse ce trăia,
Dar ei ucis-au mortul.

Da: un făptaș de nou păcat
Deșteaptă la durere
Un suflet din cellalt tărâm,
Din veșnica Tăcere,
Și-l face-a sângera din nou
Cu sânge și cu fiere.

*
În clasicul hidos costum
Un șir de clovni păream;
Mergem pe-asfalt de jur în jur
Și toți în jos priveam;
Posaci călcam pe-asfalt în jur
Și unul nu vorbeam.

Umblam tăcuți de jur în jur,
Și-n oricare din noi
Cumplit de-amare amintiri
Þâșnesc ca un șuvoi;
Cu Spaima-n frunte ne târâm
Și Groaza înapoi.

*

În vino-du-te păzesc pe brute
Gardiști cu pasu-ntins:
Le e costumul nou-nouț
Tot cu curele-ncins,
Dar cismele-s pătate alb
Cu hălci de var aprins.

Căci locul lui de îngropat
Nu este loc de moarte,
Ci doar noroi printre calcar,
De zid nu chiar departe,
Pentru ca mortu-n strat de var
De giulgi să aibă parte!

Da, răposatul șade-n giulgi
Cum nu toți au noroc:
Vârât în curte sub pământ,
În tot umblatul loc,
Cu lanțuri zace la picior
Într-un cerșaf de foc.

Varul nestins roade din el
Os, carne, sânge, seu:
Din carne mușcă peste zi,
Noaptea din os, mai greu:
Carne și os roade pe rând,
Dar inima mereu!

*

Trei ani în șir n-or semăna
Răsad de plantă vie:
Trei ani în blestematul loc
N-o crește bălărie;
Ci glia lui va fi sub cer
Și stearpă și pustie.

O inimă de ucigaș
Cred ei că spurcă huma,
Dar nu! Din darnicul pământ
Vor crește-abia acuma
Garoafe și mai sângerii
Și crini mai albi ca spuma.

Din gură roșii maci vor da,
Din ochii-i lăcrămioare:
Căci cine spune prin ce minune
Isus mai poate-apare,
Și cum toiagul a-nflorit
L-a Papei cuvântare?

Dar roșii flori, nici albe flori
Nu cresc în pușcărie,
Căci florile-ar mai alina
Pe omul în urgie:
Nisip și bolovani și var
S-întreaga poezie!

Nici maci, nici crinii nu-nfloresc
Pentru nebuni și hoți,
În lutul sterp nicicând brăzdat
De-a plugurilor roți,
Spre-a spune că Divinul Fiu
Murit-a pentru toți!

*

Deși al închisorii zid
Se-nalță-ntunecat,
Și noaptea nu se plimbă duh
Cu lanțuri ferecat,
Nici suflet n-ar putea să plângă
În locul blestemat,

E-n pace mortul ucigaș,
Ferit de-orice furtună:
Nu-l chinuiește-al Vieții glas
Cu Spaima dimpreună:
Fiindcă-n var nu-i gând amar,
Nici soare și nici Lună.

*

Ca pe o fiară l-au ucis...
Și nici nu porunciră
Clopot să sune, nici rugăciune:
Ci-ndată ce sfârșiră,
Pe fugă l-au dat jos din Laț
Și-n groapă l-azvârliră.

L-au despuiat de straie tot
Și-au râs de trupu-i gol,
De gât-umflat, de ochiul stat
În țeapăn rotocol;
Și tot râzând, și var turnând
I-au așternut lințol.

N-a vrut preotu-a se ruga
Pe groapa fără nume,
Nici sfânta cruce-a-i închina,
Ca sufletu-i să-ndrume!
Deși doar pentru păcătoși
Venit-a Crist pe lume!

Și gata... Facla vieții lui
Fu dată să se stângă:
Străine lacrimi pentru el
În urmă-au să se strângă,
Căci jalnicii fiind proscriși,
Proscrișii știu să plângă.

V

Nu știu de-i Legea dreaptă, nici
De e nedreaptă tare
Dar cei din închisoare știm
Că-i zidul gros și mare,
Căci orice zi e ca un an
Cu zile lungi și-amare.

Știu doar că Legea ce s-a scris
De oameni pentru om,
De când un frate-a fost ucis
Sub vechiul biblic pom,
Doar din durere s-a urzit
În ultimu-i atom.

Un penitenciar, o știm,
Zidit e din păcate;
Celule-i sunt înadins
Cu gratii ferecate,
Ca să nu vadă Crist pe om
Cum chinuie pe-un frate.

Printre zăbrele, soare sau stele
Pierd raza lor cerească:
Și-astfel ascund un iad profund
Cu nepătrunsă mască
Încât nici Om nici Dumnezeu
Să nu-l mai recunoască.

Fapte cumplite - plante-otrăvite -
Pot crește-n închisoare:
Și numai ce-i mai bun în om
Se scutură și moare:
Spaima nebună luptă-mpreună
Cu muta disperare.

Cel slab își simte nervii zob
Și plânge ca nebunul;
Sau chinuit, batjocorit,
Îi vine gărgăunul!
Mulți se zmintesc, toți se-nrăiesc,
Dar nu vorbește unul.

Celula-n care stăm fiecare
E-o groaznică latrină;
Duhoarea morții prin pragul porții
De scârbe intră plină,
Și-orice, afară de Desfrâu,
E rupt ca-ntr-o mașină.

Sălcia apa cu noroi
Când bem, grumazu-l strânge;
În pâinea-amară găsim var
Și clei vâscos ca sânge!
Iar Somnu-n loc de-a adormi
Se plimbă crunt - și plânge.

*

Setoși, scrâșnim, flămânzi râvnim
La otrăvita masă;
Ci-n nchisoare răbdarea-i mare:
De foame nu ne pasă;
Doar pietrele ce le cărăm
Pe inimă ne-apasă.

Cu noaptea-n suflet, cu amurg
De-a pururi în odaie
Roți învârtim, frânghii-mpletim
Ce mâinile ne taie;
Dar liniștea cade mai greu
C-a tunului bătaie.

În nici un ceas mai blând vreun glas
Nu spune-o cuvântare;
Prin ușă ochi ce ne pândesc
Sunt fără de-ndurare;
Și sufletul în orice chip
Călcat ne e-n picioare.

Ne înjosim și ruginim
Ca lanțuri azvârlite;
Blestemă unii, alții plâng,
Ies alții din sărite;
Dar legile divine frâng
Și inimi împietrite.

*

Căci orice inimi omenești
Zdrobite totuș ard,
Și imnuri Proniei cerești
Îi cântă ca un bard,
Și focul mare-l hrănesc pe-altare
Cu prețiosul nard.

Ferice inimi ce se frâng
Și dobândesc iertarea!
Doar prin păcate în plâns spălate
Se-nfăptuie-Înălțarea:
În răni de inimi frânte Crist
Își picură-ndurarea.

*

Cel cu gât vânăt și umflat,
Cu țeapăn ochi deschis,
Așteaptă Mâna care-a dus
Pe hoț în paradis:
Căci pentr-un suflet pocăit
Nici raiul nu stă-nchis.

*
Trei săptămâni mai fu lăsat,
C-așa e-n lege ritul;
Să se desprindă și-ncet să-și prindă
În cuget ispășitul:
Și sângele-a-l spăla pe mâna
Care-a ținut cuțitul.

Lacrimi de sânge-au curs din plin
Pe mâna ce-a răpus:
Cum, decât sânge-nlăcrimat
Mai bune leacuri nu-s,
Pata lui Cain deveni
Pecetea lui Isus.

VI

În temnița Reading, în statul Reading
- Locșor pierdut în lume -
Un condamnat e sfâșiat
De-a flăcărilor spume;
Aprins focar de giulgi de var,
În groapa fără nume.

Lăsați-l ... Până când Cristos
Veni-va-a doua oară,
Nu-l plângeți, nici păreri de rău
Nu ziceți într-o doară;
Ucis-a omul ce iubea
Și-a trebuit să moară.

Cu toți ucidem ce ni-i drag
Și-ntindem morții prada;
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada:
Cei lași ucid cu sărutări,
Iar cei viteji cu spada!