pornisem într-a șaptea călătorie de plăcere
eram încărcat cu țigări și faguri de miere
mirodenii, șerbet și bomboane ploiță
din gleznele mele crescuse o viță
de vie și cârcei de argint, rococo
ce bine mă simțeam, ce sublim
ce mișto

trebuia să ajung la tribul din junglă
mai aveam mărgele și idei într-o pungă
pe care să le cânt spectatorilor mei ideali
în timp ce mă fierb (doar erau canibali)

s-au adunat toate femeile lor într-un cerc
babe, fecioare desculțe. mă gândeam să încerc
ceva, o ghidușie, un număr mai complicat
(nu e nici o plăcere să fii digerat)

am început să le recit versuri frumoase
despre miliarde de ființe și făina de oase
care se așterne ușor și brutal ca o ceață
speram să-i conving până spre dimineață

bunele mele intenții nu erau înțelese
ei luau pauze de cafea tot mai dese
îmi clocotea deja un picior, o ureche
lângă mine mai fierbea o pereche

de tineri căsătoriți, în luna de miere
pe care-o luaseră fără negociere
așa că mi-am recitat mie însumi propriile versuri
(mă consolasem după atâtea nereușite demersuri)

erau și ei tot un fel de poeți foarte dibaci
îmi spuneau din când în când „nu ne placi”
mă vedeam recitând în burțile, în mațele lor
ale poet_canibalilor