Ca si cum pentru ai ar insemna totul
Au inceput sa scrie si sa schiteze
Si sa coloreze si sa deseneze
cu creionul colorat poezii si ganduri vide...
Au inceput din lumina sa caute
Inca de la inceput o alta lumina,
Au inceput sa sape dupa lumina
in lumina deja putreda ea insasi...
Au inceput sa scrijeleasca cu dintii
cand fara creta le ramasese mintea,
Au inceput sa minta cu ratiunea
Cand prea indepartat le era extazul...
Ei erau demonii clipei ce nu vrea sa vina
Ce exista,dar pacat ca nu este
Acelei stari de somnolenta vioaie
Care face din munca aura divina.
Ca si cum pentru ei a scrie era o mandrie
Au inceput sa se laude cu goliciunile lor
atat de deseneate dar niciodata scrise
Atat de frumoase si luminate
Dar niciodata promise.
Au inceput sa se laude zeilor si leilor
si copacilor inca in cautare de verde
Cu literele lor si cuvinte lor apuse,
Au inceput sa-si urle poeziile
Cele atat de pline de iubire si mirare
Dar niciodata de mirarea si iubirea lor proprie.
Ca si cum pentru ei chiar era totul
Au inceput sa moara pentru poezie
Printre ganduri de ipocrizie amara
Sa suie si sa coboare acea nevazuta
si inflacarata si demonica scara
Ce leaga cu treptele sale de gheata
Totul de nimic si umbra de sine...

In jur se invarteau corbii avizi de carne cruda
Si dogmele ce-si cautau vointa in oase,
In jurul lor erau lacrimile anapoda incrucisate
Si randurile extravagante si luxoase-
In jurul lor se invartea agonia cuvintelor moarte
Si tacerea adanca venita din sine-
Oh,bieti poeti ai unei lumi ce nu le-apartine
Erau atat de pe jumatate ingropati in departe...