Nălțînd un vultur tînăr aripa-i
Prădalnică,
L-a nimerit săgeata vînătorului
Și-i reteză aripei drepte
O vînă.
În crîng de mirt s-a prăvălit,
Își mistui durerea vreme de trei zile ;
Zvîcni în chinuri trei nopți lungi, nespus.
La urmă îl tămădui
Un leac ce-i pretutindeni răspîndit
De-atotvindecătoarea Fire.
Și furișat afară din tufiș,
Întinse aripile – ah ! –
Elanul zborului era pierdut !
Abia se ridică – ce trudnic –
Deasupra țărnei,
Să-și caute mărunta pradă ;
Apoi cătă odihna, obidit,
Pe-o stîncă joasă, la pîrîu.
În sus privește spre stejar,
În sus spre bolți,
Și lacrimi umplu ochii falnici.
Dar iată-n crengi de mirt că zburdă
Foșnind ușor, doi porumbei.
Se lasă-n jos și, tot mișcînd căpșorul,
Lîngă pîrîu pășesc pe aurul nisipului
Și-n voie gînguresc ;
În preajmă ochii roșietici galeș cată
Și văd pe cel adînc mîhnit.
Curios și dornic de tovărășie
Hulubul zboară-alături pe-un tufiș.
Privind cu drag și mulțumit de sine.
„Ești întristat, – rostește iubitor –
Nădejdea nu ți-o pierde, drag prieten,
Aici de toate poți afla
Și vei gusta în tihnă fericirea !
De aurita creangă ce te apără
De arșiți, de nămează, nu te bucuri ?
Spre raza soarelui în asfințit
Nu poate-n voie să se-nalțe pieptul tău
Aproape de pîrîu, pe mușchiul moale ?
Te plimbi prin roua proaspătă, prin flori,
Culegi prisosul de ierbi
Din pădurice ;
Cînd te-ai hrănit pe plac, îți potolești
Ușoara sete la izvorul argintiu, –
O drag prieten, fericire-adevărată
În cumpătare vei găsi.
Prin cumpătare
Oriunde-ndestulare poți afla !“
„ – Ești înțelept !“ – grăi rănitul vultur
Tot mai adînc în sine cufundat.
„Înțelepciune ! Vorba ți-i de porumbel !“