Să fie chiar a străzilor otreapă,
Dar mă-nsoțească-n voie pân-la groapă

Cu mine stea în veri ucigătoare:
"Mi-ești drag doar tu; un altul n-am sub soare!"

Căzut în tină, glodul de-o mănâncă,
Am să-i privesc în inima adâncă.

De-om blestema-n sălbatica furtună,
Sfărâme-ni-se oasele-mpreună!

Când sufletele ni s-or revărsa,
În noi doar Bucuria vom afla.

De-ar fi, în praful străzii-am să cobor,
Ca să-mi întindă braț ocrotitor.

Să mă sărute cald, cu buze moi,
În lacrimi, în durere, în gunoi.

Când visele-mi și-ntuneca-vor fața,
Le lumineze, fie-mi însăși Viața.

Fardatu-i chip mi-ar fi obraz de înger,
Prin el să viețuiesc, să mor, să sânger.

Rupând cătușe, piatră sfărâmând,
Am merge pân-la moarte tot râzând.

Am râde-n doi pân-la suprema zio...
Și-am flutura și ultimul adio.

Și am muri-mpreună fredonând,
Pe unul, pe cellalt divinizând;

Și exclamând:
În viața de păcate și gunoi,
Curați ca neaua fost-am numai noi.