Liviu Ioan Stoiciu
POST-OSPICII

(Recomandare - volum de versuri de citit de la capat la inceput, e mai accesibil)



Liviu Ioan Stoiciu



POST-OSPICII



Volum de versuri apărut la
Editura AXA
1997



Un trepăduș păzind turmele de porci prin rapiță, pe marginea
șanțului de irigație: cu brațele
încrucișate, fluierând a
pagubă, că
"la trei ceasuri de dimineață, slobozirea a trei tunuri a vestit plecarea
corabiei la vale, fără vâslași"… Are inima
grea ca o piatră de moară și e cu nervii la pământ –
fapt de netăgăduit. Este
"rodul
unei sintaxe în derivă". Al unui stigmat: are

ospiciu, zice. Post-ospiciu. Boală grea.

Un trepăduș trimis de demult și de departe să
angajeze un echipaj de vâslași
aici, unde și umbra intră de frică pe sub ușă
și unde șalurile cenușii, ale principiilor urii și prieteniei, ale recunoștinței și
răzbunării, aceleași,
fac valuri uriașe. Trepăduș
care, negăsind pe nimeni să angajeze, să nu moară de foame, a
primit să ducă la păscut
porcii. Spre sfârșit, trimis până

aici după vâslași pentru
a reînvia starea
noastră sufletească de altădată, de la început…




(Subtitlu)

Jurnal-ospiciu




Noaptea de joi/vineri 24/25 martie, anul 38-LIS.

Banul chior

Un pâlc de caiși în floare, floare-mireasă, un pâlc răscolit
din cale afară, întins "cât acest jurnal despre condiția mea de nebun fără
nebunie", cât câmpia de după dezlegarea de la
Sfânta Spovedanie. O câmpie înzăpezită, pe care o țin bine minte din
copilărie: iar în zare, altă elucubrație – orașul.

Un pâlc de caiși în floare, în acest domeniu în care indiferența e regula:
că tot ce se leagă pe pământ, se dezleagă și în
cer? Auzi, fiule, ce zice vocea interioară.

Iar în zare, orașul, pus să vorbească despre sine, cu slaba
lui lucire
verzuie, care se desfășoară și se contractă, parcă, în
mod ritmic: el își soarbe cafeaua cu mine o
dată, o cafea neagră, suiți pe un elefant de hârtie, elefant scris peste tot, cam
dus pe gânduri, furat de nu
știu ce intensitate a radiației cosmice de fundal.

Din loc în loc, din pâlcul de caiși în floare, floare-mireasă, apar
bătrâni și
copii cu cofele pline de apă, pe care mirele crizei mele religioase (criză
uitată, azi resuscitată) le varsă: nu
înainte de a pune în ele un ban. Banul lunii. Ban chior,
câștigat cu sudoare în zare. În
zare, orașul – la apogeu. Cu un sentiment de sfârșeală…



Noaptea de vineri/sâmbătă 25/26 martie.

Reînviere prin scris

De îndată ce ne văzu, se ridică în picioare (era scund),
mirat: arborii? Arborii de foc sau "argumentele dumneavoastră insidioase, și
personajele disprețului de sine, țipă în halul
ăsta"? În saloanele subterane.

Arborii sau argumentele sau personajele țipau
groaznic. Nu știam cine țipă cel mai tare. Arborii de foc țipau, în orice caz, să
se elibereze, în cârdășie cu fragmentele de vase lucrate
cu mâna, scoase din pământ. "Și de fiecare arbore de foc era legată câte o
femeie goală"… La acestea adăugând oasele de animale
dezgropate, un cuțit de fier ruginit,
o piatră de râșniță, bucăți de chirpici ars, cu amprente de pari și
nuiele… Până la urmă, plecați pe furiș din ospiciu, ei

au fost întâmpinați în poarta cimitirului și prinși de paznici:
că stați în genunchi, să
vă citim o rugăciune de mulțumire. O rugăciune pentru valorile crescânde ale
universului. Valori care atrag
atenția că, în fond, "toate ideile sunt absurde și false". Până

ce veți începe să slăbiți în cugetul
vostru… Sosiți până aici, la cimitirul plin de cărți-morminte, să dea de pomană
pentru morți: ouă roșii, cozonac și
pască. Și să se destăinuiască unul altuia, privind în gol: că toate
cuvintele lor de laudă ar dori să fie primite doar de domnul
acela (nu se vede nici un domn) care scrie și
reînvie, apărut inițial în
natură sub formă de unde termice…



Noaptea de duminică/luni 27/28 martie.

Îngerul de control

Îi place să sosească bine dispus, evitând toate nimicurile și
erorile vieții de fiecare zi, în luna
iunie, cu spori de păpădie în pumni, dând ochii peste cap, astfel: să
fii cumpătat când e
vorba de femei, măcar. Femei care-și găsesc plăceri în
danțuri și
scrâncioburi? Bună

seara. După
ce-mi deschide ușa, ceremonios, trecând
pragul, îmi pătrunde în plămâni, în pământul de umplutură, cu
straturi de arsură și cu cenușă – în pumni cu spori de păpădie. Cine? Îngerul
meu păzitor, fără chip. El, care mă vizitează periodic în interior

și-mi controlează toate organele, nervii, funcțiile, temperatura, sângele,
toxicitatea, uzura
sufletului, în amănunt. Mare
pezevenghi. Voi
mai avea și eu parte vreodată de zile mai senine, îl
întreb, acum. Păi, începând chiar de mâine, îmi răspunde, nu te vei mai
plânge de nimic, pentru o vreme. Nici de lipsă de bani. Nu
te vei mai plânge, vei muri… Nu trebuie să mai am, deci, nici un scrupul,

ascult bâzâitul muștelor. Îmi e frig. Îngerul
meu păzitor mă deplânge. Nu-mi
mai răspunde la întrebări, observă doar că: "nu ți-aș dori să apuci pe urmele
mele, neșterse, care te urmăresc"…



Joi, 31 martie.

Un vuiet mare din viitor

Vine un vuiet mare din viitor, care
îmi provoacă dureri de cap, halucinații cu copii mici cu capete tăiate,
halucinații devenite niște dâre verzi: măi, băiete, îmi
striga mama, vine mâine părintele cu
icoana prin sat (că
se apropia Crăciunul), trebuie să primim și noi… De ce trebuie? Ce atâta
indiscreție, vine altă

istorie, vine un vuiet mare din viitor, făcând poros
peretele de calcar, zărit în treacăt,
perete sub ale cărui dărâmături vom rămâne și noi, fiule, niște dâre verzi:
însoțiți de oale cu

vin sfințit, colaci și cu lumânări
aprinse. Resemnați în
această străveche complicitate cu moartea, care-ți trimite scrisori de pe lumea
cealaltă ("scrisorile primite sunt
cele care contează, nu cele trimise"): un
vuiet mare din viitor…



Noaptea de vineri/sâmbătă 1/2 aprilie.

Cu moaștele

Mărginită de felinare de hârtie, tocmai
când era să răspundă că
nu, la oglindă: "parfumul vechilor iubiri, care se perindă prin fața
oglinzii" e un indicator de câmpuri
magnetice. Parfumul… Bravo,

frumos vă mai șade! Pe scări, mireasa satului, fată
bătrână, cu temperament sceptic, reflexiv și lucid, rupea deasupra
capului un colac în
patru și
îl arunca în direcții astrale, fără să se uite. Direcții

pline de bacterii. Așa: plus golul
mațelor – în noi. Minus
această nouă clasă de viețuitoare: scurse prin fața porții cu brazi. Fiind
secetă mare. Pe
când, fiind secetă, fuseseră scoase moaștele Sfântului
Grigore prin sat, în
procesiune de ploaie…



Sâmbătă, 2 aprilie.

Unul ca mine, gata să dea colțul

În semiîntunericul coridorului, unde
mirosea a lampă de gaz, pe care să te poți bizui și
unde-i putea primi pe cei
morți, să mănânce și să bea pe săturate, fără grija ca
a doua zi să trebuiască din
nou să rabde: cu

o privire vicleană, de om
ascuns, cu piele de șopârlă verde pe el, inimă de cuc și gheare de corb în
vârstă, măcinând
greieri… Pregătit să iasă la
suprafață, de Sânziene, să facă farmece: când
făclia fumegă toată noaptea în mijlocul cartofilor din grădină.
Cu astfel de răscoliri. "Cu
un criteriu de orientare
transcendent". Gata să dea

colțul, având în sfârșit un temei.



Duminică, 3 aprilie.

Civilizații-femei

Þine o conferință la sala de mese a
spitalului de nebuni. Că sunt tipuri de civilizație atinse de o moarte precoce,
femei – care reprezintă
toate pericolele. Că sunt țărănci cu
acoperișurile lor năpădite de mușchi, trezite dimineața cele
dintâi, că au treburi… Sunt femei, apoi, de la
oraș, care fac pielea pe bărbați să aibă conductibilitate electrică! Sunt,
toate, tipuri de civilizație, dătătoare de bunuri, icoane
adorate în peșteri. Păzitoare

neînduplecate, victime ale
celor care știu să deoache: furișate
prin portița grădinii pline de flori de hârtie tipărită înainte de anul 1500,
incunabule, să-și răscumpere
păcatele. Unele. Altele, sunt predispuse la vorbărie " despre civilizații",

degajând un miros
pătrunzător: ele devin de neîndurat, dacă
nu sunt lăsate în plata Domnului, să-și elibereze resentimentele. Propriile

lor resentimente de femei și resentimentele
bărbaților pe care i-au născut, de care se simt răspunzătoare: unele
desfășurând, altele înfășurând la
loc ața
morții.




Noaptea de miercuri/joi 6/7 aprilie.

Omul cu telescopul

Lovituri de tobă, răgete, tropăituri, furnicile
aleargă la stânga, la dreapta, în
față, în spate, în jurul unui clovn, se mișcă brusc la stânga la dreapta împrejur,
"sting parcă var la mănăstire". E
o turmă, căreia el îi datorează strălucirea și
afirmarea de odinioară. Este o rupere a cercului
vicios: cu nechezături
și lătrături.

Omul cu telescopul rudimentar, de carton, care dă informații despre furnici, devine
bănuitor. Nu
vă e rușine să aplaudați un clovn? Acum, când
cad toate penele aripilor, toate
o dată. Toate penele lebedei mute, în pielea căreia este îmbrăcat
clovnul, scuturat de nebunie lângă un
butuc de vie pietrificat. În

pielea lebedei mute, care se plimbase prin culisele scenei
istoriei, plină de puritate, până
deunăzi, când a fost împăiată. Nu
vă e rușine să aplaudați un clovn? Un clovn ca mine, corupt și ineficace, împodobit cu
brăduți plini de colaci de turtă dulce, de clopoței,
basmale înflorate și de batiste,
cu un cap de mort, alb…



Noaptea de joi/vineri 7/8 aprilie.

Grădina fanatică

O dată cu sosirea timpului urât, la ora
liturghiei, rezemat cu
coatele de parapet, sufletul grădinii (din care am rupt, când eram
mai tânăr, o floare croșetată în relief,
regină) e nerăbdător. Suflet
al grădinii care nu mai poate să îndure povara amăgirilor, fie ele amăgiri
ispititoare, fie grotești: pentru el nu va mai veni, în acest
an, nici un suflet-pereche cu
candela
aprinsă în mâini? Să-i fie stăpân. Nu

va mai veni nici un mire… O grădină cu pisici, cu
vrăbii și
cu muște verzi, uriașe, la portiță cu un lighean plin cu muguri de plop
putreziți în alcool, pentru
reumatism, stârnind emoție. Cu simulacre și
cu umbre, pregătite la un loc pentru
mirele morții, care
ar fi trebuit să sosească o dată cu timpul
urât. Îngăduindu-le pe toate.
Cu siguranță, grădinii ăsteia fanatice îi

vin ideile de la altceva sau de la altcineva decât de la ea
însăși.



Vineri, 8 aprilie.

La sfârșitul căinței

Tufe de mărăcini negri, înflorite din cine știe ce gând
confuz, la sfârșitul căinței mele: că
murisem… În timpul operației de ulcer. "În timpul cât îmi
fusese spintecat pântecele, sufletul
meu se găsea între medici și surori medicale: mă uitam cu groază la carnea mea vie,
crudă, însângerată și nu înțelegeam, de ce suntem doi?
De ce eu stau și în picioare și, în același timp,
culcat?" Până ce am

ajuns să regret și binele și răul, în aceeași
măsură, "după orientarea
grupelor de atomi": prezentând ba asimetrie "de dreapta",
ba "de stânga". La
sfârșitul căinței mele…

"Înaintea trezirii, am petrecut ceasuri de euforie, de iresponsabilitate
și de beție"… Că murisem? Lacrimi
bătrânești, reci, îmi curseseră șiroaie și au șters
orice urmă, să nu mai rămână
nimic altceva decât amintirea tufelor de mărăcini, mărăcini
negri, înfloriți, arhaici,
rod al dorinței mele de metamorfoză…



Luni, 11 aprilie.

Necugetată îndeajuns

Câteva ruine pe un deal, iar
în vale – un lan, fără margini, de grâu verde: stârnind
ochiul. În
privința detaliilor practice ale
înmormântării, necugetate îndeajuns – n-am cuvinte. Mereu

târâtă spre înafară în preajma
morții: că
au pus mâna și au scăldat-o, au îmbrăcat-o cu hainele de împărtășanie,
pregătite de ea însăși
și au pus-o în sicriu. Asta, după ce au lăsat-o să
facă tot felul de giumbușlucuri pe
spinarea unui cal de pământ și iarbă, care o va conduce până în cer (unde
calul va rămâne al
nimănui). Mai
departe, ce-ar mai fi de spus? Doar că
ea, dezgustată de lume ("dezgustul față de lume e de-ajuns
să confere sfințenia"), nu
a mai putut să articuleze nici un cuvânt, limba
înlemnindu-i: și că
trei biserici i-au tras clopotele… Neîmpovărată de cărnuri, revigorând
lanul de grâu verde, ea

și-a părăsit, în sfârșit, în suișul său, spre cele câteva ruine, tot
ceea ce-i era străin.



Noaptea de joi/vineri 14/15 aprilie.

O piesă de muzeu

Introduce o cracă de păr sălbatic înflorit într-o
gaură de șobolan: o
apasă cu talpa bocancului. Cine am fost? Cine voi fi? Poate am fost unul
dintre soldații care așteptau să fie îngropați, uitați
în iarbă, mâncați de ulii, vulpi și
șobolani pe
câmpul de luptă de acum trei sute de ani, "care
m-am reîncarnat"! Poate
voi fi cineva în care nu poți avea nici o încredere, biet
pârlit ce-și duce zilele prin cafenele
și doarme mai mult prin pridvoarele bisericilor, pridvoare cu un păr sălbatic
înflorit lângă ele? De ce nu. Depinde de perioadele de inactivitate
ale planetei: ascultă,

acum urcă pe polița asta (care e legată de niște
lanțuri), vezi că eu o să te las din cer în jos, încet, încet și
când te vei apropia destul de pământ, tu să
sari jos de pe ea și – succes! O

să trăiești și tu de pe o zi pe alta, până
ce-o să fii descoperit, cercetat, curățat de noroi, plin de substanțe
minerale, și-o să fii pus în
vitrină, la muzeu, sub un vechi titlu: "Fragmente de vase lucrate cu
mâna".



Vineri, 15 aprilie.

Temperatura de Descompunere

Trecând călare pe lângă trăsură în dreptul miresei, atingând-o,
Temperatura de Descompunere i-a făcut mirelui
cu ochiul și a arătat cu brațele
deschise împrejur: nu
vă mirați, dedesubt este iadul și aceste căsuțe, asemănătoare aceleia în
care veți locui și voi doi, sunt
numai niște răsuflători pe unde ies eu; ies eu cu… bănuiți voi cu cine, ducă-se pe
pustii… Bine

că nu ies prin răsuflători sufletele morților
noștri: mireasa
face o cruce mare, își ridică bucla de păr blond din poală și împunge
vizitiul cu
umbreluța. Cine știe… Tu
nu spui nimic? Mirele ridică din umeri și mușcă încă o gură din gogoașa
răcită, cumpărată anul trecut de mama
soacră, moartă, Dumnezeu s-o ierte, îi
rămâne o mustață din pulbere de zahăr vanilat, își linge degetele. Zahărul
vanilat este factorul necesar de claustrare
chimică… Vă

voi însoți și eu o bună bucată de drum, îmi
dați voie, spune Temperatura de Descompunere, sper să nu vă deranjeze. Și

Temperatura de Descompunere se învinovăți că
n-a făcut încă nimic de seamă…



Noaptea de vineri/sâmbătă 21/22 aprilie.

Trei ochi

În ușa deschisă a dulapului (de unde vine un miros
greu de naftalină), stau de pază trei ochi,
ochi care pot vedea trecutul,
prezentul și viitorul, abia întorși de la o vânătoare cu șoimi, trei

ochi ai babei
primăvăratice, cu o privire înfiorătoare îndreptată spre
hotarul dintre
sate. Unde este înfipt un spine în turta
dulce a celei de a cincea zi, zi a lepădării de sine, zi urâtă a lunii în curs.
Dictând
tăcerea și
noncunoașterea, "temelia tuturor lucrurilor". Trei ochi

așezați la pândă: în
fața ascunzătorii "sexului cosmic"… Ochi eliberați de succesiunea
lucrurilor.



Sâmbătă, 23 aprilie.

Atât de zglobiu și atât de ros de vierme

De-a lungul unui gard de mărăcini am
dat foarte repede de fundul pungii misterului, ca și de fundul pungii
rătăcirii: adevărat, aici
neamurile se pregăteau să ridice coliva și să-mi cânte "veșnica
pomenire"… Cine

se poate resemna, să se resemneze, am
mârâit în barbă: cu
mare grijă să nu calc în cioburile de vase (vase sparte să crape ghinionul), cu
o emisferă cerebrală de tânăr și cu o alta de bătrân. De la tine,
moarte, parcă am învățat că
toată ceramica neagră se ornamentează cu degetul?

De-a lungul unui gard de mărăcini, copleșit de sfaturi din
vechime, neînțelese: la
38 de ani, de acum, în aprilie, atât de zglobiu și

atât de ros de viermele interior, încercând pe furiș să desfac nodul,
"nodul destinului care nu poate fi
desfăcut". Simțind sfârșitul în
punctul de plecare.



Joi, 28 aprilie.

Să fim scrântiți

Parfumul petuniilor, îndepărtat, și atâta
restriște… Ce? "Paiațe stricate sunteți, care beți rachiu și vorbiți despre
virtute": mai taci, mamă, nu
huli.

Lângă masa de piatră, la umbra unui pin, în
jurul cărturarului: care stă în picioare, egoist și neîndurător. Ar
trebui, totuși, să facem ceva, spune
el, nu să vorbim numai, că
pe fiecare deget al nostru se găsește o amprentă de zeu, să
nu uităm. Dar
cum "nici un zeu nu supraviețuiește unui surâs al spiritului, unei îndoieli
ușuratice", continuă

cărturarul… Să fim scrântiți, în comparație cu
ceea ce ar trebui să fim. Albiți de colbul fin de pe drum. Dacă
mai avem ceva înlăuntru, în
scăfârlie. Scoateți

deocamdată dintele ăla al
lupului din
poartă…



Vineri, 29 aprilie.

E ceva în mine care mă neagă

Așază boabele și prezice: câinele din ea o linge pe față cu
limba lui băloasă, iar o
să facă bube… În cealaltă viață ai fost câine? Nu răspunde. Prezice
în patruzeci și

una de boabe de fasole, negre, ținute ascunse într-un săculeț, sub
salteaua de paie, când
prima stea răsare pe cer.

Sau ai fost preschimbată în câine? Prin vrajă. Numai
să nu fie, bre, ale matale
mațele alea puse
pe gard… Suspină: îți ești propriul

dușman. Prezice. "Ceea ce n-are nici nume, nici conținut, ceea
ce le neagă, ceea ce nu e nimic și este totul". Trage
mai aproape o lumină: o
lampă de gheață, în care arde o lumânare albă. Să
ai grijă. Că

se cațără pe propriul ei sine, măgarul: "dacă
ai să cazi de pe măgarul ăsta, ai
să intri în pământ și ai să dispari"… Au loc interferențe, e ceva în aer.

Reașează boabele de ghicit. Boabe care se deplasează înapoi în
timp. E ceva în mine care
mă neagă.



Duminică, 1 mai.

Cișmeaua dezmeticirii

La cișmeaua dezmeticirii, din care am gustat cândva toate
însușirile, inclusiv
însușirea îndemânării de a fura cireșe în
copilărie, la noi în sat;

la cișmeaua din care am băut, cândva, până la fund cupa cu
cucuta tuturor însușirilor, la care Sfântul
Arhanghel m-a
lăsat, zburând cu mine în cârcă pe deasupra primăriei, după ce am fost prins la
furat de cireșe
și am ieșit pe câmp afară din sat, în
sus, spre răsărit, fugind până la oraș, brusc maturizat, până
în gura crematoriului uman;

la cișmeaua dezmeticirii, m-am întors acuma, după ce am
trecut de 35 de ani și
după ce am rămas fără gust, cu
toate însușirile slăbite
și cu o adevărată aversiune față de mine însumi – fără să mai doresc nimic…



Noaptea de duminică/luni 1/2 mai.

Pești înotând în apa memoriei

Săpați gropi? Pentru a înmormânta fructul unei
șovăieli. "Șovăieli
originare". Iarna, la pescuit.

Iarna ei sapă gropi (pe care le ard) la gura de revărsare a
râului, momind
peștii cu tămâie aprinsă. Dacă
ai de gând să-i vorbești de rău, cântărețule… Eu? Nu
am de gând să-i vorbesc deloc de rău. În
neliniștea
uitării, ei suportă tot felul de lipsuri… Oameni abandonați în apa
memoriei, adaptați
mediului, brusc reamintiți pentru o clipă. Oameni

pe care nu-i vedem, dar care ies la suprafață din când în când să împletească
din umbra
vremii pânze de păianjen, fără
a păstra vreo portiță de scăpare. Ei, care fac și oale și păpuși de lut și

coșuri și le insuflă câte
un pic de viață cu horcăiala gurii și cu puterea ochilor
lor bulbucați…



Duminică, 5 mai.

Speranțe în cuib

Slabe speranțe, ouă în cuib. "Domnește
o toropeală generală". Citește
la fereastră, mirat de imaginația ei: "azi dimineață am fost din
nou la ospiciu". Închide jurnalul, e
al femeii care
e măritată cu un plop.

Peste drum, în viscol, înțelege că o cioară, pe un acoperiș în pantă, stă
lipită de hornul
călduț. A înțeles bine? Asta
nu-i o probă de nebunie, e sigur, cioara, având aripi neînfrânate, e un factor al
ascensiunii… În

răstimpul de liniște: cum să ascundem
escapada
noastră cu sania? Se frige cu
ceaiul și se uită cu coada ochiului la… Slabe speranțe, ouă
în cuib, repetă el. Profețind. Ești un profet
mincinos, îi strigă femeia (măritată cu un plop), care e în rochie demodată,
ponosită, cu pieptănătura neglijentă – nu mai tot profeți
atâta. Își roade
unghiile… Ah, cum

ai putut să cazi tu sub sania ospiciului, înghețat? Sania
aia încărcată cu lemne de plop, cu
cărți, ziare și cu manuscrise, cu care abia așteptam să facem focul…



Noaptea de joi/vineri 5/6 mai.

Au vreun sens toate?

Sub acoperișul în pantă, unde se mulg singure
oile, ascunsă, paparuda, cu
trupul plin de vânătăi, acoperită cu crengi de brad, după
ce a alergat pe ulițele
satului, udată de copii și lovită cu nuiele,
plânge. Plânge în hohote, calmându-și astfel invaziile sentimentale
proprii și complexele… În timp ce, la vecini, în

sicriu de scândură negeluită, descoperit, este un
necunoscut (o păpușă uriașă de lut, cu sexul ieșit în evidență), căruia
îi cântă o privighetoare – sub nuc, afară, în ogradă… Ah, zbucium laolaltă, din

zilele împerecherii, atât de mult dorite, din urmă sau
din cele ce vin, care
acoperă zarea nedeslușită. Și crucea. Crucea clăilor de fân, cu
toată această aparență indiferentă, irațională, cu "plouă,
nu plouă"…

Plus păpușile de caș de oaie, mușcate, și onoarea,
trufia, arțagul și visurile de dominație ale
tuturor consătenilor – și ce
dacă? Au vreun sens toate? Sunt egale cu zero? Sunt vlăguite și
puhave? Și ce dacă sunt…



Noaptea de vineri/sâmbătă 6/7 mai.

Se lasă viitorul, ca întunericul

Dacă va curge apă din streașină pe 2 februarie, primăvara
va fi timpurie: bea
un gât de rachiu. Are un gust aparte, care nu
înșeală. Na. Celălalt lasă furca, ia
sticla, hai noroc! E ca vraja glasului unei femei frumoase… Se lasă
întunericul, ca și viitorul, abia
dacă și-l pot închipui. Încarcă amândoi căruța cu bălegar. E
ca vraja

acelei femei care observase: "Crai Nou în
țară!" și
care sparge acum o oală în ogradă și e gata să spargă toate oalele în casă,
nervoasă, că voi nu plecați o dată cu împuțitura
aia? La ora asta? Unde
să plecăm… Unde se lasă călcată pe rochie Maica
Domnului, treaba voastră! Tot

nebună a rămas, bă, nevastă-ta. Păi
dacă a privit în ochii
bufniței… Se aude hârșâitul unui pai de chibrit pe

cutie: căruța cu bălegar e aproape
plină. Câteva fumuri de țigară ieftină. Calm și
strălucire.



Noaptea de sâmbătă/duminică 14/15 mai.

Suflet îmbătat de libertatea morții

Un turn înalt, înconjurat de o galerie, cu
un acoperiș de unghii
ojate: în care ea, încuiată, în lanțurile aducerilor aminte, nu
avea voie să stea nici la fereastră, unde
straja se plimba
veșnic. Nu avea voie, dar sufletul ei îndrăgostit părăsea turnul când voia, nu
era o problemă,
îmbătat de libertatea morții: în
noaptea asta vrea chiar să pună iar capcane. Că de când urmărește ea, pe
firmament, o

supernovă, cu explozia
ce a avut loc în realitate acum 17.000 de ani… Ea,
regină a unei civilizații retrase în propriul
sine, care
nu e în stare să dăinuie mai mult de zece veacuri.



Sâmbătă, 21 mai.

Imbold de nestăpânit

Îmbrăcat în zdreanța unui scos din minți, cu
picioarele în mocirla
sufletului, cu un șir de mătănii din bule mici în mână, la
gură cu o pâlnie,
rânjind: "Liniște! Doamnele și domnii figuranți, la semnalul meu,
aplaudați"! În stare fragmentară. Stăpân,
mascat de un strat gros de nouri, din când în când. Într-un
imbold de nestăpânit. Crezând în apariția unor trăsături neașteptate. În

el cu germenele disoluției: scrâșnind
din dinți. Stăpân
al oului, ia priviți ce ou, al unui nou început de lume, ia priviți, îl
ridică deasupra capului. "La
semnalul următor, va fi ora… La semnalul meu"… Ou al păsării-elefant care
a trăit până în secolul IX înainte de Hristos.

Doamnele și domnii figuranți, ignoranți, aplaudă: prinși
în cuie de lemn de corn. Născuți din reflecție. Cu
orbitele goale, fixând adâncul
nopții.



Duminică, 22 mai.

Simțul monstru

O goană după năluci, lasă
fata în pace, strigă
unul, am început să fac burtă, joc un rol abject, nu
mă mai încap pantalonii și de ar fi
numai atât, adaugă un al treilea, renunțați la tutun, am sfârșit în euforie, e
o stare de alarmă continuă în mine, păi
te miști tot timpul pe o suprafață
necunoscută, ați mâncat azi buzele alea de cal cu spanac, de la cazan? O

goană, apoi, după nu știu ce simț,
simțul tactil, ce
se obține prin efectul unui ritm repetat, unic și
monstru: bunicuța mea învăța
vioara făcând game, exerciții interminabile, eu o aud și o pipăi și acum, deși a
murit… "Pe

aici sunt niște zile cu soare și
vânt (mi-a scris ea, nu demult), mă
plimb mult casă iau aer, până în prezent mănânc și dorm la năluci, la
ospiciu. În timp ce un simț"… Simțul
tactil, monstru, ce se răsfrânge peste lumea de afară – e atenuat prin
delăsare și prin farsă.



Duminică, 12 iunie, ora 11.25.

Părăsită de diavol

Cu glasul ei spart, în cuibul
coțofenei din salonul cel mare din cimitir, amenințătoare: "peste
tot, tone de fiare
răsucite și tone de cărbune. Și, dintr-odată, pantoful
acela de damă"… Pantoful

ei încălțat pentru prima și ultima oară, după
ce-a frământat, un timp, cu picioarele goale, chirpiciul. Un timp, atâta
cât lașitatea nu ne-a putut aduce decât
regrete și rușine: până
acolo a ajuns, încât a căpătat și un certificat de astenie. Înainte de a fi
părăsită. Ea, care
simbolizează vârful unei generații nestatornice în pasiuni și-n vicii,
distrusă moral. Cu
obsesia privirii posomorâte a lui Dumnezeu… În cuibul
coțofenei acum, pe lumină

și coborâtă după lăsatul soarelui în
pământ, în orificiul unde își
depune ouăle… Cu

glasul ei spart: cu deosebite
pricini.



Duminică, 12 iunie, ora 23.20.

Fascinați de naufragiu

Despre înflorire și
ofilire: o urzeală deasă de terminații nervoase, recunoscătoare
pentru solidaritatea
noastră… Îngrețoșați de atâta miros. Iată

semnul recunoașterii: nici
trist, nici norocos, nici frumos și cu parola "Caii de vânătoare de pe apă",
pe care mereu o uităm. Ba
mai bine să ne ținem gura – măscărici ce suntem! "Fascinați de naufragiu și
vrednici să pierim în el". Împingeți
grilajul vechii porți, poate e de vină manifestarea
acestei dorințe… Poate un desen

indecent, acolo, cu
o înfundătură: în care înserarea… Dar femei? Femei
nu? Femei-ștampile-de-cauciuc,
femei de ștampilat pe
frunte. Dincoace de cortina acestei lumi. Îngrețoșați de mirosul
florilor morții. Oricând:

despre înflorire și ofilire…



Vineri, 24 iunie.

Afundat în noroaiele ochiului

Un voal imens, negru, scăpat din mâini și dus,
ușor, de vânt, imprevizibil, pe
deasupra enciclopediei deschise, pe deasupra lanurilor tipărite de grâu
copt, grâu culcat ieri la pământ de grindină:
așa arată stolul de ciori fără
număr sosit cu vești din celălalt secol. Vești despre cine mai știe ce corăbii
zburătoare
dispărute, dragul meu, dacă
tu ai vrea să le cauți, fii atent… Dar e o mare neorânduială pe aici. Tu,

afundat până într-atât în
noroaiele ochilor mei. Nu vrei să te concentrezi? Nu.
Tăgăduită speranță.
Cine ești tu, de fapt? Eu
sunt fata care te-a adus pe coastele vulcanului ei interior…
Tu ești cea din penumbră.

Dragul meu, nu ți se pare și ție că simți pe față boarea

unui suflu de gheață acum,
vara? Acesta e
farmecul prăbușirii de dinaintea morții. Sunt
îndrăgostită…



Noaptea de joi/vineri 30 iunie/1 iulie.

Atâtea făgăduieli împlinite au rămas în urmă

O umbră de zâmbet nedumerit și ochii… Ochii tăi
verzi care
clipesc în raza lanternei: în această obscuritate ce întrerupe
procesul de fotosinteză… Atâtea

făgăduieli împlinite au rămas în urmă. Și bufnitura
ușii, de nemulțumire. Cu
șirurile de frunze uscate pe poteci… Ah, în jgheaburile de la streașina
odăiței
noastre strategice a crescut iarba. La streașina odăiței, în
pădurea de nervi și de vene, cu un
nou fel de energie de animal, misterioasă, descoperită de tine în subconștient,
care te poate trece și pe lumea cealaltă!

La streașina odăiței singuratice, aici, unde
îți păstrez la icoană năframa
mea de mire de la 25 de ani. Știi, de la o vreme am senzația, uneori, că
o putere necunoscută pune
stăpânire și pe mine (pe când puterea este o ficțiune, iar "tiranul", o umbră):
e o maladie. În odăiță miroase, de câte ori o simt, a sulf și
aparatul de radio se deschide
singur și cântă
prelung și trist, trist, anunțând din zece în
zece minute că revoluția a triumfat… E o putere contradictorie.
E ceva fiziologic, am ceva cu inima, sau cu amestecurile
chimice, sau cu hormonii…



Vineri, 1iulie.

Persecutat

Întors cu fața la peretele fără fereastră: furtuna
s-a potolit și ciorile au
început să zboare din nou afară? Închide strâns ochii. Simte cum îi
revine curajul: întins
îmbrăcat în patul cu tăblii, impregnat cu
toate mirosurile puturoase ale vieții. Ale pieței. Ah, o întoarcere acasă, din
spitalul de nebuni, acum, e atât de puțin
glorioasă… Totuși. Va

căuta să obțină mai întâi bunăvoința proprietarului
Cărții Sfinte, de la salonul de la
intrare: că
din cauza înmulțirii formațiunilor cristaline pe
care le conțin eu în celule, îi
va spune, e recomandabil să-i dea voie să plece, liber, să
nu mai fie persecutat.

Ce caraghioasă nădejde: după
ce va fi externat, va veni la tarabă, parcă se vede, în piața orașului, singur și
ce-o să facă? O
să-și vândă sufletul? Firește, nu sufletul care va hotărî viitorul
lumii… Își
deschide încet-încet ochii. Și

la razele lunii descoperă, aplecat peste el, o față hidoșită de niște umflături
multicolore, cu buzele tumefiate și între ele cu
niște colți negri…



Noaptea de sâmbătăt/duminică 2/3 iulie.

În care băltesc izvoarele

Cu trandafiri înmiresmați la piept, dând
un aer jalnic obrazului
ei supt: care ureche-mi țiuie? Plină de carențe. Dreapta? Zâmbește
îngândurată, dezamăgită: nu
ai ghicit… La

un colț al mesei, surâzătoare, unde stă cu un bufon, mare secătură. Că sunt
atât de delăsătoare… Așteptând să
se îmblânzească vremea: pe o cale care nu duce la nimic. Pierduți în
masa
sumbră a orașului, cu
"conștiința derizoriului propriu". A
orașului din alcătuirea noastră organică, specifică, din vitrina ei străvezie,

mărită. Vitrină a întregului trup, în care băltesc
izvoarele originare…



Vineri, 8 iulie.

Mumie

Suită pe patru trepte din trunchiuri de copac, unde
răbufnește din curte, din
când în când un miros de ouă stricate, suită să fluture pe deasupra capului o
batistă
roșie, ținută cu vârful degetelor ei, batistă cu
pete care nu se spală, pete cenușii, de la scobit nucile verzi: că

tare ar vrea să călătorească în ținuturi
îndepărtate, necunoscute, cu fântâni cu apă caldă și cu apă rece, totodată, și
cu mari coruri de îngeri,
cu o corabie uriașă de hârtie de scrisori. Înmormântată cum era de vie, în
singurătate. Mumie. Care, "pentru a dăinui, are nevoie să
se degradeze". Ea, fostă purtătoare de mir: stai
liniștită, domnișoară, ce-ți
închipui? Îi
înlătură un nou strat. Nu te mai mișca atât.

Arheologul înlătură cu prudență un nou strat de pământ
ars de pe
mumie.



Sâmbătă, 9 iulie.

Dus de frenezie

Coșulețe cu lulele de lut,
grămezi de vergele pentru aprins lulelele: al treilea
ochi al șopârlei, apoi. Și nici atât, simțul
durerii îl alungă din
locul unde numai călugării au cultivat caracterul moral. "Că
mă simt ca o șopârlă de la o vreme,
ăsta e adevărul". Bietul de el,

scormonește în
deschizătura porții, în care înserarea, cu voie bună, îl
trage de urechi, că de ce nu e
cuminte. Înserare speriată mai ales de zgomotul cheii porților iadului, răsucite în
broască… La balamuc. Săriți, că se stinge

focul! Focul din moși
strămoși, strigă el, dus de frenezie. Pe când chiar

lacrimile lui sting focul. Că
e o apăsare a lichidului în interior, sporită spre adâncime. Care
foc? Focul scăpat din iad pentru aprins
lulelele? Doar atât? Ia te uită, nu cultivă decât rafinamentul, îl
batjocorește unul dintre cei ușuratici,
colegi de salon, care au asistat la răstignirea lui Iisus.

Înserarea le surâde tuturor. La orizont, focuri, coșulețe cu
lulele de lut, vergele pentru aprins…



Noaptea de sâmbătă/duminică 9/10 iulie.

Pe o placă de patefon

Pâclă vineție a dimineții, tu: pe marginea
dreaptă a drumului, către
mare. În
răstimpul de liniște, înconjurați de o mulțime de "derivate de manifestare"
(diavoli): toate, cu țigările în gură, stând
gata să apuce sufletele și să le arunce în niște gropi
adânci, fără fund, ce
sunt pline de scuipat… Ne vom vedea
înainte de plecare? Nu, tocmai

această dorință de a ne mai vedea contribuie la
îndepărtarea
noastră. Pune o altă placă despre moarte
la patefon. Către mare. Auzi? Micul
motor al inimii tale a și început să pârâie, el mă îndepărtează de mal… În pâcla
vineție a
dimineții, pe marginea

dreaptă a drumului către mare, unde
fiecare dintre noi, "abandonat stărilor anormale", așteaptă valul
următor…



Duminică, 10 iulie.

Deoarece poartă noroc

La masa de scris, masă cu picioare încrucișate, în
colțul de după ușă, unde
va da de bucluc, "pe post de pușculiță", fără o para chioară, este
o fecioară, care e țintuită acolo, deoarece
poartă noroc. O

fecioară de lut aruncată într-o neagră melancolie: astă
primăvară a fost luată la arat. La
arat a suferit de o scrânteală, sau alta. De la arat a fost dusă la semănat, apoi
la secerat, treierat, la măcinat, permanent
fiind reînsuflețită – cu
aerul unei fantome înalte, care-și ascunde vârsta: încheind
munca la făcut de colaci, iarna… Anul viitor va reîncepe ciclul. În celălalt

colț al casei, este
o bătrână, care ațâță focul, să ardă lutul. Stă cu
coatele pe genunchi, ținându-și
capul
în palme. E reașezată pe scaunul cu gaură la mijloc, gaură
pentru furca de tors: că
tare mă mai rușinam cât am fost eu travestită în zeiță,
zice. La începuturi. Pe
când azi, în această epocă de demență… Că se văzuse ea, bătrâna, goală, pe atunci,
când era fecioară, fecioară de lut crud, dezbrăcată –
pe când purta noroc,
neștiind ce are de făcut, ca proasta…



Miercuri, 13 iulie.

Inundat de nostalgie

Pentru a construi un obstacol, pe
o ploaie torențială de câteva zile, ploaie a temperamentului
lui dezordonat, în
drumul furișat către casa ghicitoarei, dinspre
un smârc, unde geamurile sunt astupate cu hârtie neagră: cu
cizmele își golește barca, răsuflând
sacadat, însoțit de broaștele cântătoare… Pentru

a construi un obstacol din cărțile de joc ale ghicitoarei, din
monezile ei vechi, cu figura
Regelui – în fața stărilor sale sufletești excesive, a valurilor
lor devastatoare. Un
obstacol ce va fi ridicat cu batista înnodată la colțuri, dată tot de ghicitoare,
cu o papiotă și un inel, cu icoane, cu o funie făcută și ea
numai noduri și cu o perniță pentru
ace de aur, de străpuns inimile. După

ce a fost iar inundat de nostalgie. Experimentând pe sine. În pericol să
nu mai ajungă la el acasă și să audă: "ai fost cântărit
iar, și ai fost găsit prea ușor, nu?"

Nenorocită gâjâială a ghicitorii. Pentru a construi un obstacol:
împotriva unui fost
viitor, trecut minut după minut. Împotriva tuturor neliniștilor și în pofida
sensibilității sale speciale,
"pustiit de propriile-i revărsări", cum e. Inadaptabil. Că e un incapabil.



Duminică, 17 iulie, ora 9.50.

Purtător de stil

Incursiuni călătoare, cu mâna streașină: că
mănâncă hoituri, nici
nu așteaptă să fie cu adevărat moartă prada, cu o lăcomie
dezgustătoare, rezultat al
unor amintiri venite din negura timpurilor. Cine? El, purtătorul stilului
nostru interior. Nu înțelegeți… Ucenicii

scârțâie din bocanci, în semn de dezaprobare. "Să
te duci, i-a mai zis mătușa, la marginea pământului, că nu-i departe de aici". La
marginea luminișului, a apelor
mlăștinoase, acolo, să scoți din buzunare ochii sufletului,
să-i ungi cu scuipat și
să-i pui la locul lor. Ochi luați de la morți și dați la cei vii, care nu

văd, nu știu, nu cunosc. La apropierea

înserării cuprinzându-l întotdeauna
anxietatea. Rezultat
al suprapunerii unor amintiri…



Duminică, 17 iulie, ora 15.15.

O duduie gutuie

Urcată pe o creangă spre vârf, plângând un an la
trompetă, de la naștere până
la moarte, în surdină, îndeajuns de sinceră: plină de substanță
minerală. Îngălbenită. Plină de sevă. În grădină, pe
o uliță posomorâtă… În timp ce în casa ei părintească, a

proprietarilor grădinii, lumânările de seu abia
pâlpâie: când nu
i se aude trompeta în surdină, murmurul nemulțumit al bătrânei nobile (al
bătrânei adunate între scânduri tăiate în
formă de corabie) face
piele de găină celor adunați în amurg, la șezătoare… O

corabie ("expresie a plinătății
lăuntrice") ce a alunecat până la urmă, cu chiu cu vai, pe tălpoaiele unse cu
grăsime, după trei zile de chin, lansată la apă, apă a memoriei, în
sunetele unor muzici astrale (după
cum a lăsat ea în testament, din evul mediu), în 1928, și plimbată 40 de zile…

Cățărată pe o creangă spre vârf, plângând în surdină
un an, la trompetă, reînviată cum e
anual: aplecată
asupra lucrurilor lipsite de statornicie. După
care, iarna, se retrage în sălbăticie, refulată, singură, "în
pădurea de gânduri", fără
idealuri, fără reverii -– o duduie gutuie.



Luni, 18 iulie.

Reprezentantul oficial

În zale împodobită, cu
paie de ovăz agățate la încheieturi, se ridică fudulă din
patul de vădană, din mormântul
acoperit de o rogojină, gata să pună pe fugă pe neghiobul de la percepție, de la
împărăție, care pe lângă
că e urât, mai și rânjește: că
ați ajuns să luați și lâna de mieii de o vară…

Lăsați, că am numărat noi în ogradă, pe un morman de bălegar: trei
găini și cincisprezece ciori… Reprezentantul
oficial se scarpină pe
ceafă, acolo unde frizerul i-a aplicat o lipitoare,
lipitoare scoasă din borcan,
proaspătă. Doamnă, vaca aia care târâie funia cu pripon din
fața porții nu
e cumva tot a dumneavoastră? Doamnă

deținătoare a secretului enciclopediștilor. Doamnă marcată cu
o cruciuliță pe hartă. Hartă
a zilei de mâine. "Hartă a problemelor generatoare de dispoziții eroice", pe
o parte, și pe cealaltă parte – "Hartă a erosului
tragic din om""… Nu
luați în evidență și cei câțiva tăciuni din
vatră?



Marți, 19 iulie.

O răsuflare în ceafă a secolului trecut

Picotind în umbra prăvăliei sale, cufundat în
acea bucurie a
recunoștinței, pe fundalul epuizării sufletului păzit de înger și al cutremurului
conștiinței, al revărsării valurilor de ură ale
mării lui interioare. Cu fluiere, țimbale și tobe. Cu atâta sminteală…

Se aruncă boabe de grâu peste "mirii anului 2000", miri din
ospiciu, când înconjoară
masa din ogradă. Se bufnește ușa: are
revelația durerii care te face să-ți pierzi cunoștința, nu suntem salvați, e
vorba doar de o amânare, strigă. Ce
doriți, de fapt? Sare în picioare, își acoperă ochii…

Doriți o pasăre cu flori în cioc, din tablă? Sub un pom care
rodește, unde este
un jug. Unde mirii, în genunchi, sunt expresia netrucată a firii.
Pe jos e rumeguș. Doriți
ciorapi de damă din postav, poate? Își
oprește pentru câteva minute respirația: îl atrag bulboanele din adânc… Vreți să
participați la licitație?

Împarte un inventar. Vând și o drujbă, de tăiat lemne
verzi… Mirele dezleagă miresei codița, ia
panglica și-i răvășește chica. Vuietul mării, "al seninătății veșniciei", îl
asurzește. Plus răsuflarea mirilor… E
o răsuflare în ceafă a secolului trecut, vă interesează? O vând…



Miercuri, 20 iulie.

Trezită pe altă lume, în antichitate

Cornul lunii abia luminează: tu, vătămată, trezită
peste noapte în lumea
antică, încremenită de uimire, cu mâna pe capacul ridicat al sarcofagului, în
căutarea unui antidot, privești cu frenezie în
zare – cineva ți-a ghicit gândurile.

Þi-a citit gândurile, ești sigură. "Nu se poate,
astea sunt virtualități
metafizice". Tâmplele îți zvâcnesc, ți-e frig… Cauți un leac, înnebunită. În zare,
urme de straturi fosile. Ai fost strămutată? Ai fost
răpită? "O suferință

necunoscută a pus stăpânire pe mine, simt că devin tot mai
lucidă"… Cu
ștergarul de borangic legat peste fesele goale. Cine
știe ce zeu, ascuns în propriu
tău sine, își moaie acum o țigară între degete și

te privește cu admirație din ascunzătoarea lui, surâzător, pervers. Þipi:
plutești, te ridici cu încă un metru de la
pământ, ești acum o structură gazoasă, ești înconjurată de o lumină
rece, orbitoare – ieși
încet, încet din spațiul expozițional al
muzeului…



Noaptea de duminică/luni 24/25 iulie.

Regăsită în post-ospicii

O prăpădită. Îmbrăcată în țiuituri ale înserării, mărginite de un
rând de flori albe: pentru
a recăpăta obișnuința. Flori albe ce se vor prelinge,
dis-de-dimineață, una câte una de pe
ea, pe pereții
cerurilor, înspăimântătoare – semn rău…

O prăpădită cu mandibule, clești,
carapace. O unealtă a căderii în neînsuflețire, "care usucă totul, refuzând
insolitul și greșeala, stufosul și
arbitrariul", o
netrebnică: toți trăncănim pe socoteala ei, năvăliți de aceleași

presentimente. Presentimente cu blazonul
viermilor din cadavre, înviați
sub pământ… Ea, o unealtă, care naște, își taie singură ombilicul, îl
leagă și, după ce pune pruncul în
prepeleacul din grădina cu viță de vie de la țărm (țărm dintre cele două lumi), se
duce pe furiș, prin spatele
caselor, să sape o groapă: în care își aruncă placenta. Îmbrăcată în

țiuituri ale serii, regăsită în post-ospicii: acolo
unde marea azvârle pe
țărm rămășițele vremurilor dintâi, amestecate cu statui și cu
amfore…


Ciclu)

Amintiri din vis-ospiciu



OCHII ARHANGHELULUI DIN VIS


"…Ochii despre care fericitul Vasile Alecsandri zicea că: sunt ochi mari, fără de noroc"




Mai vorbeam singur, normal. Searbăd, neinteresant. Frica de moarte? Îmi
scosesem pietricelele din pantofi,
șăzut pe treptele bisericii unde acum are loc un botez, în sat: apoi, dacă
mă gândeam bine, eu n-am știut chiar
nimic despre Cine este ca Dumnezeu – Mihail… Astfel. Poleind

o stare de fapt. Când spuneam – n-am știut chiar nimic despre Mihail, spuneam:
n-am știut chiar nimic despre amintirea
Arhanghelului cel Mare
din vis, vis-ospiciu, cari vestește dintotdeauna tainele…



La căminar

la căminar, la Gheorghi, la conac în Moldova, în
zioa de cinci-spre-zece, ghenar, anul
1850, la clacă, după
naștere, pe când stetea țeranca Ralu, deocheată, să privească omul de zăpadă prin
fereastră și se închina, tocma
o stea păzitoare, de pe fruntea unui înger,
Înger Mare din ierarhia de jos, căpetenie călătoare din ceriuri, ursită a
scrisului (ce ți-e scris în frunte ți-e pus) în limba
română, a
aprins fitilele de la odaia de argați și
seul din sfeșnice la camera de mosafiri a boierului, asta
unde erau cu toții după botez și unde se striga
"Trăiască pruncul Mihail, cari
va spune mai înainte cele viitoare" – în camera cu dulapul de cărți,
plină de armure, cu scrumelniță și cu
o călimară blestemată și lepădată, cu o icoană ferecată, crivat, scrin, un
ibric de alamă, cu bonboane
și cu un album de familie în saltare,
cu o negreală pe geamuri: uscând și ultimele
flori de gheață…



Ecou

ecou: "Trăiască pruncul, vestitorul de bine!"
O, dar cum își mai rămâneau fum în urmă pădurile de acasă, primblate
cu picioarele goale și
cu trei covrigi în mâini, de la stână la o
țerână de schit… și ce
ceață! Ceață ce au mai rămas păpușele de clisă ale
fraților lui, mai mari, îmbrăcate
în pănușe, cu păr din mătasa porumbului, cari se legănau în căruțele cu două
roți văpsite în roș, făcute
din nuci, la cari îl înhămau, când veneau ei în vacanțe, ehe –
pănă ce, "la șapte ani, Mihail, băietul a
plecat, cu pașaport pi zăbavă de 11 luni, la școală
nămțească", în vremea căderii
Satanei



Tatăl

"tatăl lui voia, în vieață, să-l scoată docteur". Așa: acuma, deja popa
îl catihesise și, pe bani, îi
dăduse să bea câte o gură de cafea. Că, să luăm aminte! "Să
stăm bine, cu frică înaintea Celui
ce ne-a făcut pe noi și
să cugetăm"… Locuia, la un moment
dat, la profesorul lui de lingvistică, "după cum se obișnuia" și abia
dacă o rupea cu slova
chirilică: apoi –
chervanele cu coviltir, butcile
cu paiațele scamatorilor și landourile baroniale, prin târg și cazărmile, cu
gheretele lor vărgate, pentru sentinele și păsăreasca
amicilor și pruncimea
murdară cari bătea mingea de cârpă și poștalioanele,
toate i se părură panarame…



Și ce războaie

și ce războaie cu perne ieșeau, ce
limbagii și ce pierderi
la cărți… ce furturi în livezi și ce sperieturi, noaptea, cu lumânările
lor în pepenii goliți de miez și ce
friguri trăgeau: era el, însă, mai aparte și o dată se și apucă să fugă de la
școală: "dar fu prins de oamenii părintelui
lui, călări, la șoseaua națională, și adus înapoi; fire slobodă,
rămâne repide repetent". Aici,
imediat, intră în discuție și vodevilurile
actorilor ambulanți, români, "ostași cerești", cari jucau la sala otelului, unde
au și dat, în luna
mai, reprezentațiunea de adio:
ce de minunate manevre au fost atunci și ce de brumării și de eliberări de sine… Și
ce a urmat? Ocărât, Mihail, la
14 ani, a fost angajat la tribunal, la județ, practicant, scriitor de cancelarie,
rămânând să se pregătească, poet, în
continuare, în particular



Dar astăzi

dar astăzi să ne facem o fugară
impresie, din mersul în brișcă, despre corul plugarilor și despre goarna
cazărmilor, prin
urbe… despre vânzătorii de castane, cu sobițele
lor și despre femeele sulimenite: e
o zi plină de drapele, fratele meu, hai să spargem un revelion în epocă; mai
e danț? E, iacă: musica
militară e cu toba mare, poftim, poftim în saloon și să
facem cunoștință cu maestrul de ceremonii și
cu pomada lui. Alo, "vă trimitem și o ceată de îngeri să aveți acolo, la
petrecere, îngeri cu glas de trâmbiță": Ia
joacă mata o polcă și mai lasă literaturei o dulceață
și ia nu te mai fă aerian, bre și du
românimea la bal: treci, tinere, la cadril și intră în
soțietate, cu iluzii…



Vai, însă, și anul acesta

vai, însă și anul acesta ese prost: clerul
e invitat să
săvârșească un parastas, în biserică, pentru ziua cea înfricoșată a judecății
Domnului, la un sânt
al limbei noastre și domnitorulu e
alungat, în poștalion, din ambele Principate, păzit de lăncieri până
la orizon. Cui
o să i se pună cocardă, pe tron? Acuma,
Mihail, privatist, în
cap cu istorii populare și cu melancolii, își reazimă cărțile subt
un scaun în grădina publică și tot pleacă,
vagabont, peste
graniță, din Cerneuți ajungând tocma la
Blaj, rupt, trecut
pe furiș granița peste poduri de luntre, durmit
prin șuri, încălțat fără ciorapi,
chiciurat…



În imperiu

în imperiu, la pajura cu două capete, deci. Își
rătăcea vrerile și
singurătatea, nopțile în podul grajdului de la seminar, mănca
ocasional și buzunarele pantalonilor
le avea întoarse pe dos: își gâdila perii pe mână și zicea că așa-și înflorește el
inspirația. Era
strigat "Poetul" și ficiorii îl luau așa cum era, un
original… "Iar îngerul Mihail stătea grăind către noi și alt înger ieșea în
întâmpinarea sa și a grăit către dânsul: Fără zid"…
Publicase poesii în revistă, la
"Familia" și era serios, "da, se esprima nemulțumit de tot și
se punea în gură cu studinții": ce folos,
însă, pănă la finea
anului lăsă dracului și scolastica și profesorul de musică
vocalică și museul fisico-chemical-istorico-natural, cu colecțiile lui de animale,
ierbare și colecțiile minerale, atlante,
globuri și charte și se dusă înapoi, în România, să urmărească o
orășancă, o fată de boieriu și să ajungă
grăjdar, la un otel…



Estimp

estimp, la român seceta de trei ani
înnebunea: țeranimea
se nutrea cu poame sălbatice și rădăcini fierte… cutia milelor, de eri, își
dedea recipisele la spitalele de oftică, pe semne, și
cholera
repausa oamini și ea, pe capete. "Că după veacul acesta, va
veni Fiul Omului și toți
sfinții îngeri"… O
carte, din streinătate, are preț o jumătate de icosar –
7 lei cursul pieței Iassi
și ieri, luni, pe la orele 3, a fost ear duel… În sfârșit, se dă și de urma
Vedeniei
lui Mihail, a Poetului: era hamal,
rădea banițele, pline de producte, la încărcare… De aici, având să
fie luat în pragul istovirii. Cu 60 de bani salar pe
zi… sufleur: la teatru, să
aibe și el parte de panglici scoase pe gură, de ciucuri
și de conversații intelectuale la zi…



Ha, scuzați

ha, scuzați aplauzele în gol, vă rog,
credeam a fi
repetițion: am auzit și o vorbă cumcă de e zăpadă multă, e și belșug de porumb,
cari o să fiă eftin… ă, nești gură
cască, sunt și ei în visită, dar pohtiți…În
suburbiu, pe
un pământ cu arbori proscriși, aceasta e scena: e zidită din scânduri și
e acoperită cu sufletele morților. Conform
și inventarului, e prevăzută cu terasă, pentru musicanți, chioșc și cușcă pentru
sufleur,
fundaluri mobile, candelabre, scaune cu trei picioare,
boambe, perciune
false, plase de pescuit și pieile unor vite mari, bănci de 15 persoane, cherocuri,
canapele uzate, oglinzi, scoarțe, rechizite și cabinete, în
cari se spoiesc artiștii: cetiți titluru pe afiș
și vă imaginați, singuri,
spectacolul cu îngerii cari sunt cei mai aproape de oameni, cu
Sfinții Începători cari îi ridică pe cei căzuți, "ei
niciodată nu ne lasă". Aici
mi se puse și mie, pe ochi, o ceață și pentru întâiași dată în viață văzui cum era,
preciz, de talie mijlocie și cu mâinile mici,
Mihail



Ehe, pe atuncea apa

ehe, pe atuncea apa tot de la sacagii se cumpăra și
mirezmele morbului, la
plămân rugineau pe signal la jăndar: nu
mai faceți, domnișorilor, posne, pohtiți la bâlciu, zău (la Bucuresci cu un leu ear
aici, la Eși, cu o para). Numai
terminați o dată cu duelul, ha: focul de pistol se trage de la douăzeci de pași,
ear la spadă palpitațiunile la inemă țin
pănă e pațientul
tăiat… așa… azistați, zic, la tainele dumnezeiești, descoperite prin
mijlocitori, prin îngeri,
la spectacole cu cap-de-opere, unde pănâ și sufleurul e
transportat în pantalon bufant și cu
chivără de carton aurit
pe cap.

Cât despre zioa de măne, omul e să fiă îmbrăcat în gheroc, lung,
negru și în toată țeara e să fie introdus
trenul…



Pănă aici, dar

pănă aici, dar cu toate rânduielile… adecă, mata de ce
să nu-ți vinzi gloaba, la
loterie, să faci rost de bani… păi da, la mine nu se pune nici o problemă
mistică, la tata, totuș…
Tot vorbim, ia
uite un fel de a cheltui al îngerului Mihail: 25 florini
chiria, pe două luni, 25 prandiul, idem, 12 – datorii la cafenea ear 30,
cărțile, o trăsură – 2 etcetera… apoi… "Trămis
aici, în streinătăți, la studii", el
descoperă proorocirile în versuri și are, bunăoară, la măncare mezeluri și de băut,
cofeiu râșnit, spirt
denaturat… Scria mult? A, sigur, îl publica în "Convorbiri
literare (foae care eșea în
300 de esâmplare și costa un galbân
abonamentul)… Și, știi, nu purta musteți, cum era moda, și avea
aceeași jachetă, în cari stetea când supea cu
studinții, o
rablă… Chefuia? A… Fuma?

Iluminatul public era cu gas aerian și ulița deja se pava cu asfalt
englezesc și la noi… Circ
politic nu era? Ba era. Erau și lanterne, ghitare și
telifonuri, baloane și balauri: în
lume! Aha…



Apoi vine și lipsa

apoi vine și lipsa de apetit… Arhanghelul are
troahnă și
sărăcie la pungă, junghiu și
cum era el, la Viena, văndut și bibliotecarilor și cum vremea era ră, trece
complect din soamne în
frig: are gălbinare, catar și aprindere de mațe. Acum, Mihail
locuia la o mansardă și cum nu avea pe
nimene… Îl dor urechile și are o obsesie: că în el a coborât definitiv un înger
blond-ruginiu, cu același numele, cari se roagă altfel decât el,
catolicește… Estimp
contimporanii lui mai beu, în pausă, un ceaiu la Junimea, mai o
otravă în galerie la Teatru Naționale (cine
avea loc în benoare, în loja de rangul întâi ori chiar în stale, avea,
bunăoare, unghiile rozalbe și se interesa
în amănunte cum o mai duc
inemile la actrițe)… acuma se crea la
lumina de petroleu



Mda…

mda… a mai fost, apoi, o sărbătoare mare, o
efuziune sentimentală
la Putna, la mănăstire, o sărbarie: aici au fost zidite cuptoare de pâne și
au fost tăiate 20 de vite. Vociferanții și țicniții jucau
hora în jurul frigarelor, cari
erau de cinci metri înălțime: când se pârlea un bou, era întors de patru
inși, din cei fără rânduială, la ambele capete și
nu te puteai apropia de jar cu
nici un chip… Erau două sute de steaguri, lampioane de hârtie și 5000 de candele,
pilafuri, fân, cârnați, boloboace pline și felinare de vânt,
covrigi, mămăligă, peteală,
știubee de rășină și arc de triumf, țuici… și ce de munci pe
domnii mădulari: "acum, Mihail a
mers și cu saci de făină, la o preoteasă, să coacă
o căruță de cozonaci – urmând îngerilor,
prin înfrânare"… Erau tarafuri, scaieți, vițe, lăutari, "Doina", au fost cuvântări și
congres… și prav… și destine
provizorii



Pe urmă

pe urmă, Berlinul: cu escapadele
lui în tramvaiele cu
cai… și iar suferințele Poetului, ale îngerului, din
nimic și trecerile pe
la anticar. Și esprimările repetate: of, neamul nevoii! "Pentru a nu primi decât
răspunsul nimicului". Cu ostenelile lui
cele duhovnicești, luptând
cu patimile omenești și cu poftele… Mai zdrobit ca oricând:
și izolările…

Și tocma, vezi, frunzișul se pișca a brume și damele, în costume
naționale, în camera de măncare, la bal, își
fac senzații tari: umblă
acum, prin târg, un morb de stingere de glas, oh… Ași, zice aici medicul
curant al stabilimentului, nu
moare niminea din asta… Nu? Altmintrele, întors la Eși,
Mihail intră cu trebile
bibliotecar, să potolească stăpânirea diavolilor, să ferească lumea de ispitele
lor… Îi place să stea în fața pânii calzi, să mediteze și
să puie la stomah fripturi, la crâșmă,
direct din hârgău, cu mămăligă, să bee "lacrima cristi" și să recite
poesii dezvelite, din archiv…



Actualiu

actualiu, Mihail cumpără cărți și măngăie, în boschete, fete, merge
să ia o răceală și el la cenacle, mai
ia un șerbet, mai o
uruială de birji, mai scrie… De Crăciun, în ajun, florile
dalbe, firește, umblă cu luceferii
lor, la colinde și abia de mai poate omul să se miște, la Copou, cu lipovencile:
pe urmă, trăsurile trase de un cal… Rezon? A, dar
uite și irozii… și bonjuriștii! Nevoitori, pe
cari îi întăresc Serafimii, cu
câte șase aripi, împreună cu Heruvimii, plini de ochi
albaștri și cu Scaunele, purtătoare de Dumnezeu, cu darul și cu slujirea lor. Plus
caprele și urșii… și lăzile cu păpuși: faceți
loc, faceți loc… Apoi, casele
boierești, cu ogrăzile mari, împodobite cu funte, cu peroanele, poarta și
marchizele
fulgerate de păcatele oamenilor, "unde nu se va putea nicicum
făuri Paradisul"



Epistolariu

epistolariu: ei, dar când te aștepți mai puțin, dragă, fâl-fâl!
cele nouă cete îngerești, despărțite în
trei ierarhii a câte trei cuiburi (de sus, de mijloc și de jos), se alege
praful de toate și adio,
liniște sufletească… O dată rămas fără serviciu și fără bani, caramba!
dragoste și caramba!
viitor sigur, fără casă și masă: privești fix în păreții de vălătuci
și cum, în sens rău, stricnina e
răpide un bun cosmetic, rămâi în continuare, nebărbierit și, Doamne, să mai
uiți, poți afuma
oglinzile, să nu mă mai recunosc nici în ele, poți
altoi, eventual, rozele morții
și, de ce nu, poți căpia… al dumneavoastră, Arhanghelul
Mihail, cari vă… și celelante…



Visul-ospiciu însă

visul-ospiciu însă, da bine, da rău, tot aretos
stă în mucul
condeiului: copiii, în cotune, sunt duși la munci particulare și
frecventația, la curs, nu
e. "Trebuie să se ia măsur", scrie… satele, câte sunt proprietăți agricole ale
boierilor, au
contribuabili de modă veche, cari abia dacă-I plătesc pe
învățător… "Apoi, domnule
ministru, degeaba îi tot convoc eu, să le cer socoteală": ori subprefecturile nu
dau ordonanțele
educatorilor, ori ploile le îngroapă drumurile, ori
pur și simplu persoana nu are în grija
cui lăsa semănăturile… "totodată, mai propui să se acopere cu stuh școalele și nu
cu amărătul ăsta de rogoz"…

Revizor, îngerul Mihail avea o cravată măslinie, musteți, rouă
peste ochi, jiletcă
vânătă, închisă la două rânduri și trăgea la inspecție în gabrioletă, slujind
voința lui Dumnezeu, fără zăbavă și
fără osteneală



Dar să videm ce mai e nou

dar să videm ce mai e nou în țeară: în guvern, criză.
Omătul – pănă la brâu, fondul
milelor e în mâinile unui fur… În bojdeuce, sara miroasă a lapte și pisicile,
gravide, în cartușierele jăndarilor, la parchete, stau
gata să nască… Junii,
dumnialor, caracude ori nu, după ce gustă pișcoate, în postul
mare țin conferințe despre negație, ear
în cenacle își espun lucrările literarie, "încercând să vadă pănă unde poate să
ajungă azi gândul
omului" – și au în vedere uă ocasie de congediu, abia
mai scapă de cotizații… O
informație, aicea, în mod expres despre
Mihail: el a trămis fantasii noui,
în scrisoare poste-restante, către o fată, fată demoralizată, frumos
parfumată, la gât cu o mărgică albastră, tot
mai răpus de tinereță



Cătră 27 de ani

"cătră 27 de ani, desprins de ceruri, găsiiu un post de amploiat
la Iași": aici, în cancelaria
tipografiei, Poetul doar că nu vinde bragă și rahat cu apă
rece… Pecatos, era și el de părere cumcă
omul e
mai întâi făcut să învețe carte și apoi să calce popă și
țânea țifre… nu rădica
obecție și făcea reclame la autochtoni, adecă scria orce,
și cu câți franci se ține pe piață un kil de mei, de egzemplu și ce belele mai
deșteptaiu boierul în urbe, fapte
diverse… "Adevărul e că Arhanghelul Mihail nu se simțea bine în trup, trup de om
făcut rob duhului, că
se simțea aici un caraghioz… își luă, deci, geamantanele
cu promoroacele, când îi
ieși ocasie, și se pusă, progresist, la «Timpul», ziar la Bucuresci,
ziar de consevatori, redactore", cu
un salar de 312 lei



În acest period

În acest period, românul o rupe cu turcul și
își varsă haraciul
la manevre… și iese, bre, cu tot resboiu – "independența e suma
vieții noastre istorice", scrie… Acuma, la
soldați obielele li se tocesc în bocance, scrisorile muierilor
lor se șterg în buzunarele de la tunică,
baionetele au fost ascuțite și carabinele nu mai au cartușele falș… Mâncăm, după
lupte, perje uscate, glod, pesmeți și
scăpăm cu vieață
făcând farmece… păi, ce-ar însemna să fii luat ostatic, să fii tăiat
împrejur și să devii
musulmane… Ooof! Acasă o fi ogorul pârloagă
și la băcălii o fi lipsă de clientelă… or fi scăzut monopolul pe tutun și dările pe
băuturile spirtoase… "Dumnezeul nostru este
un foc mistuitor"



Iată cum arată

iată cum arată un termometrograf, de Anul
Nou: 16 grade subt zero, dar o înălțare barometrică, în milimetri, 796… zăpada
nu-i mai mare de o palmă domnească
dar gerul, gerul… Se țin baluri mascate, subt iluminațiuni
splendide, cu olei de rapiță, la teatru,
la carnaval, prețul intrărei, unde un corist vă felicită în versuri, e de 4
lei… Acum, în semn de pieteșug pentru
un cavaler subofițer, o
domnișoară bătrână se sinucide, a
luat cloroform și se așteaptă ca stafia ei să se primble prin
hipodrom. Cât despre tineretul
nostru: el e cum sunt și cireșele când, să se coacă repede, grădinarul
le răsucește cozile: se îmbracă bine, cu
mănuși galbene, cilindru și botine de lac și – tot cu visele de mărire la Paris
șede… Păi! Asta, când vine franțuzul și-ți ia pe
nimic paiele de orez și-ți vinde
din ele o pălărie cu trei napoleoni! Se duce de râpă țeara,
domnilor! Apoi: "izvorul întăritor al
istoriei naționale e iubirea de limbă, de datini și de popor"… Panglicarilor!
Dedați vrăjitoriilor. "Huo, liberalilor, cu banul vostru
roș", strigă, în continuare, Poetul: că
"nu de legi aduse din afară are nevoie nația", clasă de cenușeri! Toți, vă
arătați smeriți și cu mândrie. Că "adevărul nu e în
cărți". Negustori de vorbe: abia
așteptăm să importați comicăriile și dansul sălbatic și cancanurile…



Arcul de triumf

arcul de triumf și steagurile
capturărilor din resboiu au putrezit un pic, armata regală e desconcentrată, dar
tot nu se termină bunăvoea ofrandelor
pentru răniți: cămăși, obiepte cosmetice, ismene, compasiuni, cearceaf de băi,
pănze, flanelă de încins și dantele, țigare, bulendre de tot felul,
păture, o carte despre sinucidere,
bonete, mălai, mătăsuri, decepții, magiun, săpun, zachăr, șal, alifii,
postav de masă și ocale de vin, revelații, articule de sticlă,
cogniac, rom, lumânări, persici, lămâi, fructe ale lucidității, în general…
Pe stradă, Mihail-îngerul era văzut tot cu privirile
în pământ, plin de cerneală pe degite, nepieptănat… "M-am lăsat în voia
transcrisului". Stă
cu gazdă în două odăi, la un săpunar, cu toată averea lui: un pardesus, o
oglindă, gulere, o sofa, lada de cărți,
lavabeau, perdele, un rând, fotoliu, cremariu, garafa de apă, cofă cu
capac, un lighean, iasomie, păhare… Se
primblă și el, acuma, cu o poetesă, o blondă măritată, în trăsură, la
șosea… Da, îi plăceau curmalele și
prăjiturile, asemine
bălăucii și, dupe ce pecetluia o nouă
poesie, când era singur, dacă nu se nega, se închina propriei
lui creațiuni, carecumva… "Pune-voi
scaunul meu deasupra nourilor și voi fi asemenea Celui Prea Înalt" –
era mereu "încercat de diavol"



Estimp, regina

estimp, regina spaniolilor era însărcinată, cel
puțin așa se zvonea, pe Ciric
se dedeau boierii cu sania și cine mănca pănă nu mai putea smochine, era
apucat de căldurie, dureri de stomach și de un tremur,
tremur de era imediat internat la
spital de boală cari se ia… Dar nici pe cei sănătoși tun nu-i mai ținea acum capul,
cari mai de cari se trezea că țipa: ce
duhuri ocrotitoare? Ce îngeri, "din smerita mea
cugetare"…



Pe anul în curs

pe anul în curs au ieșit și calendarele cu versuri, în
cari se dă și o dietă la dilatația de stomach,
adecă: dimineața, să
mănânce două ouă proaspete, moi și să beie un păhărel de vin roș, vechiu, și
la masă, numai pârjoale de crieri și pește
prăjit în puțin unt, plus rădăcini ale iraționalului, repetând alcoolul în
cantitate mică, apă
să nu beie, ear restul zilei, de va avea sete, să
o dea pe lapte fiert și rece sau
să mănânce poamă… Se țin acuma serate danțante, în saloane ale
teroarei, unde
un vals durează jumătate de oră și toaletele
îți iau piuitul, unde bufetul servește pateuri, ciocolade și stafide, strugur
nobil, limonade ținute la beci, banane și
bulion: a, după banchete
retragerile se fac și mai fastuoase, cu torțe aprinse… Pe urmă, vezi îngerii
decăzuți, răzvrătiți împotriva oamenilor, după
ce s-au răzvrătit împotriva Ziditorului și au fost alungați din cer – cari
se primblă, pedestru, pe chei, cari
prin Cișmigiu, cari trag la o grădină de noapte, cu teatru și muzici,
cântăreți, capelmaiștri (unde poți
râde pănă-ți sar dinții), cari merg în trăsură, să mai dea o manivelă
la fonograf, cari merg la vânătoare cu puștile
cu ac:



Mă rog

mă rog, existențe mărunte… de la duel se iese cu
o ureche tăiată, două
lovituri la braț și o împunsătură de maestru la șold,
poporația (meseriaș, lucrător,
comercianți, funcționar, profesor, medic, preuți, proletari
ai condeiului, moașe
și farmaciști, călugări, chirurgi și artiști), în general
la oraș se pozează "șezând
și stând", cu
cruciulițele la gât, de adio, chiar dacă stai o jumate de zioă la rând – puși
în slujba îngerilor. Și
ce se mai gustă: pâne cu unt și ridichi, o
bere, acolo, un șvarț, o cafea cu puțin rom, dacă e…



Din pecate

din pecate, estimp, arde
un circ, aprins de la arșiți, cu menagerie cu tot, iau foc și în gară
vagoanele unui mărfar cu popușoi, fân, girezi,
atelagii și porci, așa, din senin, pe șine,
parcă poți ști… Sergenții, "demonizați", fac ture și noapte și zi pe aici… și
cine are ocasie de mers pe
peroane, pune direct scrisorile în cutiile poștale ale trenurilor… Se pavează
străzile cu piatră cubică, se fac noi
canale și a fost prins, deunăzi, un haiduc în pădurile
Botoșanilor… Lumânările, tot de rapiță, în
dealul Mitropoliei tot
vorbe goale și veteranii de resboi tot
goi: "monarchia e o vavilonie curată"… Radicalii ("naturi
catilinare") merg de mofluzi în zig-zag, învață a-și stăpâni simțirile
și a-și smeri poftele, ear agenții lor
electorali, în blăni de samur, lăcrăm: e conservatorul, totuș, la putere…
Acum, grâul a fost culcat, din cauza
ploilor cu piatră, nu ne merge bine, orzul e și el
cu tăciune… iar în noaptea de 13, mai încolo, în octombrie, pe stil nou, între 3
și 4 o cometă, foarte distinctă, a trecut lăsând
în urmă zgură și drojdie pe fundul paharelor și mai ales
angoase



Apoi, ce se mai găsesc

apoi, ce se mai găsesc de vânzare: romanse
ilustrate, pentru cadouri, ce-și scriu laudele singure, dicorații, sănii, se găsesc
și bilete de felicitări pentru Anul
Nou: o, dar pomul de Crăciun e o minune lăsată de la
Dumnezău, cu acadele, pudre,
briciu, pilule, marafeturi, piane și farduri, jucării, ghionturi, păpuși,
clondir, scamatorii, bretele, jurăminte,
resentimente ale iubirii înșelate,
gherghefuri, pomătuf, mătrăgună, pălălăi și cești, arniciu,
zachăr candel, ibrice, mușețel,
"lăcomia de a suferi",
bolduri, staniol, polonic, puf, cozoroace, solniți și cărăbuși,
pieptini, instinctul imitării și
simularea… Acum
se cetesc iarăși "veșnic frumoasele poesii de Eminescu", în locul
unor simțiri vage, la cenaclu și
se ține concurs de patinaj, pe lacuri, cu patineuri
emoționați, subt deviza "păcatul acestei societăți este scepticismul", cu
arbitri, la probele de mică
iuțeală, de figuri, de vănare a drapelului
și probele de fond: poftiți, cu o para chioară, de azistați
aieve, la un spectacol noui, despre sărbătoarea îngerilor, din secolul V până pe 8
noiembrie, în urbe
la dumneavoastră



Dar ce mai făcea

dar ce mai făcea Arhanghelul: mirosea
fără voe bună până
și florile de tei… stetea nopțile peste manuscripte și pănă ce termina o
poesie, poesie a răscumpărării, îi
declama versurile și făcea gălăgie, se primbla
prin cvartir, bătea cu pumnul
în masă… își lipea pe hărtia de scris mărcuțe și
"pănă la urmă trecea din plăcerea de a crea în suferință". Își
săruta vârful degetelor, lua,
în ticăloasă negură, picăturile lumânărilor drept lacrămile iubitei –
și băgătorilor de samă, afară, în plină stradă,
le striga: ești un galimatia, domnu
șef, ești
un prost… Acuma, tratat cu estracte, cu
cloral, vezicătoare, morfină și cu ciorchini de rouă, "în anul 1884
Mihail Eminescu își luă în primire ediția
primului lui volum, «Poesii», cari costa 4 lei, în librării și apăruse, în tipar
escelent, în o mie de esâmplare"… Atât, restul
sunt tot pachetele lui goale de țigări și
scaieții, castroanele, o ciubotă și petuniile din casele de sănătate,
case de cari, măhniți și așa, mai
bine să nu amintim



Îndeltmintrele

îndeltmintrele, nouri de zăpadă scaldă mintea la
Poet. "Am văzut pe Satana ca
un fulger pe cer". Se
dă acuma ora regulată dupe curba cronometrică și iluminarea se face
electrică: orașul are curent cari se poate închide pentru
fiecare stradă, ear dacă forța
motrice de la mașinile de apă va permite, se vor înființa pănă la 16 lămpi…
așa… Moda, anul acesta, conform înfățișării firii: costum
tirolian, pălărie, de forma
unui coș plin cu flori și fructe, or de vânător, străpunsă de o
peană de fasan, rochie scurtă, cisme
galbene și în mâne cu baston, mare, cu ținte, de munte… Pe
piață, orișice carte de stihuri, cu
portretul
autorului, e 5 lei… Dar eată și o listă de necesar, pe scurt, la o nuntă, unde
a participat, în vis, vis repetat, "că vis al morții-eterne
e viața lumii-ntregi",
vis-ospiciu: flori de portocal, broși, evantail, îndurerarea
inimii, brățare rococo, binoclu,
corset de atlas, cununii, bonboane, buchet, carete, două puteri morale
contradictorii, botine
albe, servitori… apoi, dispariția gândului despre răsplătirile de după moarte,
mersul romantic, o exaltare
la operetă, la un păhar de bere, un scrob, un crenvurșt cu hrean, ear
dacă ești lăsat de beut și de fumat, poți
merge la popice…



Au loc și alegerile

au loc și alegerile, cu închinări de îngeri, în
credința cea rea, primăriile
sunt din nou atacate cu pietre și cine cotonogește, jignește
regatul și fură, este dosât la o lună
închisoare și la 300 de lei despăgubiri civile… e viscol mare, țeranii
se încălzesc la respirația animalelor, în grajd,
magaziile cu cărbuni nu mai sunt, au fost și ele puse pe foc,
da, degeră calicii în parc și
li se fac spălături cu ferturi de earbă, în
nordul țărei nu merg trenurile: de șasă zile nu vine și nu pleacă poșta de aici…
aici, unde căderea îngerilor a reîntemeiat
iadul… e o situație în acest senz: presiunea aerului, 766 mm, temperatura,
la prânz, minus 21 de grade… Se face caz și de vicleim, că
e unul cari îmbracă păpușile,
altul le joacă, unul
bate toba, altul, în frac, întinde mâna și cere: cine are însă o lețcaie, nu
e nebun să o deie în vânt ci merge
mai degrabă ear la Teatrul Naționale, unde e o inovație
technică – în momentul începerii spectacolului se sting luminile în sală și
numai scena rămâne a giorno, "e și o slăbiciune
a creierului meu la mijloc"



De consemnat e

de consemnat e, în fine și incendiul de la finanțe: în
bașcă se topesc argintării, scule prețioase,
bani de aur. Și
o grozăvie: arendașii deschid în batjocură cu forța gura moșnegilor și-i scuipă…
Estimp, fricționat cu mercur, Arhanghelul, împăcat
cu sine, om în toată firea, e însănătoșat, dar el vrea "să
moară de moartea care i-a fost scrisă"
e de statuă de marmură la chip: face bae de pucioasă, bea lapte, în
loc de apă, și ia hapuri de fier. Despărțit de toate
treptele îngerești… A împlinit 39 de ani
și tot ce mai are sunt două caiete legate în marochin și ferecate cu broaște cu
cheie, fiecare, ale căror file albe esprimă că: "decât un vis
searbăd, mai bine nimic". Vis-ospiciu.
Apoi: praful tot prav, vântul tot vânt și cenușa, cenușă și fumul, tot fum…
În 16 zile, din iunie, ora 4 ante
meridiane, în strada Municipală din Bucuresci, la numărul
14, necăsătorit, "îngâmfat de gândirea timpului
său", a decedat Mihail
Eminescu… (la eliberarea certificatului de moarte fiind de față doi servitori ai
spitalului, neștiutori de carte). Cu astfel de închinăciune – imediat

după care, ochii sufletești ai Poetului, în Legea
Veche, s-au ridicat la cer o dată cu Arhanghelul Mihail, pănă "la lumina cea
neapropiată"… Se cade a aduce tămâie.


Anul 27-LIS


(Ciclu)

AMINTIRI ADJUDENE


(cu Dafne, Faeton, Orfeu și Euridice,
în copilărie)



Dafne


I.

Bea cerbul, cerbul cu
coarne poleite, cu mărgele la gât și la urechi cu podoabe, bea
o gură din izvorul
apei rațiunii, după cum scrie mare, și o gură din izvorul apei
non-rațiunii, decor pictat pe o pânză, la tarabă, la iarmaroc: unde bunicul,
coborât direct din carul
lui tras de roți ("tras de lei", să știți), fără papucii turcești de cârpă,
vânduți chiar din picioare primului
venit, numai să mai aibă un ban, acolo, în plus, de distrat. Bunicul,
coborât direct din car
intră la menajerie, să schimbe o vorbă cu femeia "aia, bă", cu trup de pasăre și
picioarele de cal și…
și cu graiele… graiele, taică, am spus bine, adică

tot niște muieri, trei muieri, care, pe
rând, își dau din mână în mână un ochi, să poată să vază, că un ochi au pentru
toate trei – și un dinte. "Că
a venit Antihristul aici", interveni preotul satului, din Adjudu
Vechi: dar e și un tablou
al spaimelor acolo, să trăiți… Tot prin bâlci? Sărut mâna,
părinte… tot… Să treci,
bre și pe la panarama cu gorgoane: tot
cu fimei, cu
solzi și cu ventuze… și cu șerpi în păr… Și cu șerpi de la temelia
lumii, se striga: să vină mai aproape
lumea…
Gorgoanele, fraților care, dacă-ți prind privirea, gata, îți
fac fotografia la minut… uitați aici (arăta, de pe o
platformă, din cer,
prezentatoarea, în costum de baie, dansând pe loc), fotografia:
stana de piatră a familiei… stana de piatră… Așa,

așa: dar o vacă albă, neînjugată, nu
era pe acolo, la iarmaroc? O vacă… ba era, una cu o pată pe frunte… Aia
priponită de mine (pe
zona căii ferate), călcată de tren? Aia, zău… Fugi, bre, bunicule, că
doar n-a reînviat… Iaca, la el, na, nu crede…



II.

A, dar să vezi cum o alerga pe cantoniereasă, în plină glorie, un
zeu cu liră. Cantoniereasă
care păzea bariera peste calea ferată, în halta Adjudu
Vechi: ea, care
tocmai rupea, pe linie, din terasament, iarba (fermecată),
aplecată de i se vedea… și, cum să
spui, o dată îi venea… Că, din împărăția de sus, după ce se dezagregase
imperiul, "prin ruperea
creștinătății", zeul, el în persoană, hop –
apărea lângă ea: chipeș, nu? Ea, cantoniereasă sperioasă, acum o lua la
sănătoasa… El: stai, nimfă, sunt
Apollo, ce naiba… alo, Dafne, domnișoară… Ea: nu, vai de mine,
cum… păcatele mele, eu (și era roșie la față… aici,
tata observa în treacăt că ea,
cantoniereasa, dacă fugea, însemna că era dată în streche) și fugea… și
fugea… Și ce-i trecu

ei prin minte, la un moment dat, când era cu sufletul
la gură, îndemnată de propria-i
sperietură, că e un sens ascuns al lucrurilor la mijloc:
ia să intru și eu în rândul oamenilor, na… Și se opri, rușinată și… El,
zeul, lângă ea, iar, chipeș, nu? O

căldură necunoscută, apoi, și… Și ea, vai, cantoniereasa prinse
rădăcini! Rădăcini? În ziua instalării
marii nepăsări. Rădăcini
adevărate, da – și se transformă, toată, în pom… în dafin, lemn de laur… În…
În… Poftim, alta, cine-a mai văzut la noi, în haltă,
la CFR, la Cantonul 248 să crească, pe
drum, foi de dafin… Hai, că e prea gogonată…



III.

Cu țeavă de suflat bile în
gură, tu, floare de hiacint, sălbatică, așa, cu frumoase glezne, cu
coroniță de laur pe cap, în mâna stângă
cu o suliță vânătorească, suliță luată drept premiu, imagine
aeriană, alăptată de o ursoaică,
spargi paharele la stâlpii de telegraf, la fire (firele de sârmă care legau, în
copilăria mea, halta Adjudu Vechi de orașul Adjud):

alo! Mă, fato, trec în viteză, prin fața ta (și o
dată se ridică la deal, prin salcâmi, de la pământ, de pe linie, unul după
altul, periculoși, cu trupurile
lor grele de leu și cu aripi de vultur, vagoanele la tren, cu
călători la geam), trec, îmbătrâniți, grifonii și
tu ce faci: închizi
ochii, "din frică de cataclism"… Nu-i vânezi? Cu memoria
conservată în scris. Le faci cu
mâna. Cu mâna cu care scrii – ce tot scrii? Că "omenirea
se pregătește de Marea Trecere". Bravo…



IV.

Tu, spășită, surioară mai mare, aprinzi focul, frecând
bețe uscate de dafin și pui la fiert… pui
la fiert… unde e rețeta? Stai, ce
pui? Așa… pun stânjenel… șofran, crin… măghiran, mirt, salvie…
căprișor și flori de gutui… și mesteci,
mesteci… și ce iese, este lăsat în beci, să fermenteze, după ce este amestecat, pui
și ulei, de migdală amară (și puțină
sare, să țină)… și gata! Gata pe ziua de azi… E gata
parfumul? Nu… că abia peste o
săptămână, parfumul… Îți
pui cercei, ești
în timpul tău liber: scoți, pe furiș, din cutia de fildeș (din memoria
sentimentelor,
a comportamentelor și a
gesturilor trecutului), un dinte, dinte de balaur și te duci să-l

semeni (pur și simplu), în grădiniță la tine, în
interior, lângă grajd, sub cerul albastru. Din dintele de balaur având să
răsară, bineînțeles, imediat, din
pământ, din iarbă
verde, un războinic mustăcios, diavol, îmbrăcat bine, mușchiulos – cu
care pleci tu, după ce-ți ceri voie, la danț, la
horă în sat, să dai semnalul dezlănțuirii stihiilor și să-mi faci mie
în ciudă…

Bună să vă fie inima, domnule, saluta, respectuos, acuma, scoțând
șapca, în prag, intrând
în casă la noi, poștașul cu tolba
lui înfrumusețată cu frunze de laur, plină cu ziare de cenușă,
abonamente: am impresia, îmi
zice, servind, strop cu strop, cu ochii mici, din vișinată, servită de tata, că
am aici o scrisorică pentru tine, o… ia uite… Ia, ia vezi
tu cine trimite, cine, întreabă
tata. Ei, cine, parcă matale nu știi: mama, bre, trimite, din
maternitate… A, mama: și beau,
tata și poștașul, ciocnind la fiecare pahar mic umplut, "noroc", beau până
la fund… bună vișinată, ha?



Faeton


I.

Cu o baghetă de sticlă în mână și cu șapte raze
milenare pe cap, așezat
în jilț de aur, prins tot în lanțuri, vrăjitorul (în pielea căruia se ascunde
diavolul, Cel Mare și Tare), "în tumultul solitar al
inimii, în mijlocul tentațiilor
și al căderilor în păcat, al remușcărilor și al fantasmelor ciudate", strigă:
din jur, la canton, până la orizont, o
să fie tăiat numai spicul
la grâu (cu paiul lui, ars, având să îngrășăm
pământul), bine? Totodată, să avem
la campanie
culegători, or să se ridice pe crengile stejarului, singurul în întreg Districtul
CFR Linii 1 Sascut, în două
picioare, furnicile și-or să devină oameni… ă… Lasă, însă

visul. Visul-ospiciu: că tatăl tău, Helios, în
car tras de cai înaripați,
scoate scântei la osiile roților, frânând
să vie în inspecție, cu organele lui de control păgâne, iar. Azi,
duminică? Taman acum, pe înserate? Păi, vine
prin surprindere…



II.

Să trăiți! Aoleu… Condica de serviciu, a
cantonierului, mă
rog (cere, cu mâinile în șolduri, inspectorul)! Condica… poftiți în … Poftiți (și
i se întinde, repede, un sul mare,
sul de papirus). Așa… Citește, dragă, citește cu glas tare: ce scrie
acolo… ascult… "Ești un
damnat"… Pardon… ă… "Dragonul roșu… ă, numărul
5124, a trecut prin haltă la orele 13 și
43 de minute, cu coamă și cu solzi… ă… nu avea discul de avertizare, la ultimul
vagon și era fără coarne, ă… de la sabot, la coletărie, ieșea
fum" (și sărea mereu rânduri
întregi)… ă… Ce sunt, domnule, cu prostiile… Să trăiți, ă… Ia uite,
și mâzgăleli (că erau, la fiecare observație CFR, desenate forme fantastice)… Texte
apocaliptice, ale veacurilor precedente? Știți, copiii… Păi, să fie
ținută condica sub lacăte!

După care, uitând repede de inspecție, lumea,
invitată la masă, acasă la cantonier,
gusta o țuică de casă, clasa-ntâi… pe urmă o ciorbă, acolo, cu știr, cu
mămăligă, tăiată în felii cu ață și
o friptură de rață, afumată la rumeguș (rață prinsă, ăhă, de copii cu praștia, în
ogradă), cu pătlăgele murate… și un vin, bineînțeles,
vechi, ținut în burduf, din piele de porc, în
nisip, adus pe o tavă lată… În timp ce, în acompaniament de flaut, în
închipuire la fiecare, fecioare
dezlănțuite, care mai de care, dănțuiau cu
o ghitară la subsuori și spuneau domnilor șefi un banc… Ei, și uite așa îi
prindea, toropiți, pe toți, zeița
zorilor… care, după ce-i făcea de tot râsul, le turna, din vasele ei, două,
rouă, să se spele pe ochi – în anii restaurației.



III.

Balaurul (sau Diavolul, sau Șarpele cel Vechi, cum îl porecleam), cu nouă
capete (din care unul e
nemuritor), în cazarmă la Adjudu Vechi, unde a locuit în copilăria
mea, saltimbanc, vagabond
adunat de tata de pe drumuri, dezlegat de lanțurile cu care a fost legat de Sântul
Arhanghel, și angajat, gând în gând, la
linia ferată, la întreținere, muncitor –
balaurul toarnă, de emoție, picherului venit în vizită cu fata lui la
Cantonul 248, toarnă pe mâini apa
pregătită pentru spălatul picioarelor! E o greșeală fatală, a strigat atunci
picherul și harșt!
i-a retezat, instantaneu, un grumaz saltimbancului… Văleu, văleu…

Și tu? Tu, derbedeule, îmi spunea acum, răstit,
tata, nervos la culme, așa, din senin,
schimbând ideea, îți
găsiși ieri să vii în jos, pe podul grajdului, avion (ba,
cometă!) și să te julești tot… O
să ajungi o dată să te faci praf (bate în lemn) și surorile tale or să aibă ce să
plângă… or să… "Știu, or să
se transforme ele, de atâta plâns, în plopi negri", îi
răspundeam eu, fugit deoparte… în
plopi, în plopi negri, să aibă de unde să culeagă lumea
chihlimbar: din
rășină… Ia, uite! Dacă-ți dau
una… Și fratele meu, lungeam eu vorba, o
să se preschimbe în lebădă
albă, fricoasă la flacără… Păi, să nu te omor eu…



IV.

Vorbești singur, iar vorbești, mă
băiete, mă, ai dat și tu în… (la țanc, însă, îi taie mamei vorba
bunicul, de pe cealaltă lume, de la el:)
Lasă copchilul, fă, că firele tale, toarse la război în odaie, se tot făcură, din
lână ce erau, în viță de vie, cu ciorchini… mai
bine ai vedea… Cum?

A, dar partea feminină, tributară
rațiunii, vrea
spectacol… "Spectacol"? Spectacol, da, strigă fata
picherului, în aer liber… Așa… Atunci, na, vizionarule, îmi zice Faeton, o
să fii tu conducătorul leului, ăsta
înhămat la carul
meu: gata? La luptă! În timp ce eu (adică el, Faeton, identificat cu mine, ați
înțeles, nu?), cu o vână de bou și
cu o țepușă cu vârful ars, cu nuielele unse cu ulei și
cu arcul din lemn de corn, cu
un scut de bronz, în care bate cu sabia… uite, ia… și cu o lance,
ă… (lasă, tu, amănuntele!) e gata să pună mâna pe o… pe
o pasăre de foc, îmi
dați voie, o pasăre care apare noaptea, în vis. Vis-ospiciu…
o pasăre, cum îi zice, care determină "salvarea
spirituală", ia uite… cum îi zice… Știu eu, exclamă cantoniereasa, bătând
din palme, o cheamă… ă… care renaște din propria cenușă (iaca: prin puterea
căldurii, numai
bine, cantoniereasa leșină)
O pasăre… ă… Fi… Continuă, continuă! "Fi"… un cuvânt care
începe cu Fi, cum o cheamă? O pasăre care te adăpostește într-o altă lume după
Apocalipsă… na, am uitat cum o…



Orfeu


I.

Stâlpul de fum (țigancă? Nu… Atunci… Fii atent) ghicește în
grăunțe de porumb viitoarea realitate
mentală: așa să se respecte programul, chenzinal, la mersul
trenurilor, zice, în sfârșit, fără să-și termine gândul –
și împinge mai departe vagonetul (cu genunchiul în lingura lui de lemn), pe
linia ferată, cu
care transportă, cum poate, balastru și traverse, pentru
întreținere… Ba, transportă texte
apocrife… Până să ajungă, ăhă, departe: unde
pământul dă de trei ori roade pe an… ă… Și unde, sigur, satirii (cu
coarnele și copitele lor vopsite în
roșu, cu o coadă de țap și cu trup de om, scunzi și
pe cap cu coroană de pini… de pini, sau de spini?), conduși de unul,
unul care se pricepe, "scriitor"? Ã… cu barbă
lungă și cu un nai, nai de plastic,
mic, asistați de președintele de sindicat, satirii fac repetiție la brigada
artistică a Regionalei CFR Iași…



II.

Pieptănați lins, cu freză: noi… ba nu: numai eu, cu
o ferigă pe mine drept cămașă
descheiată la piept și cu fundă roșie la gât, iau în serios fata picherului și
o plimb, călare pe
un lup, în crângul de chiparoși… Ah, îi zic eu
ei, să nu tac, teatral, tu
ești… ești o… că n-ar strica mai multă dorință decât
înfrânare… Tu, născută

din ouă de lebădă, din… Vai de mine, ia te uită (te faci
tu, încântată de compliment, că
nu auzi): un vârtej, o
trombă… o trâmbă de praf, praf afrodisiac… o auzi cum sâsâie? Și
cum vine… vine la tine, ferește! Vine,
izbăvitoare… Cum vine

și mă atinge și mă mângâie… e rece… e dulce… o
trâmbă, ce… Nebuno, săr eu din împărăția subpământeană lângă
ea, fiind desculță: nu e nici
o trâmbă de praf de cantaridă, e un șarpe! Șarpe veninos… Fă, Euridice, ce
naiba, să nu te muște! Alo… Lasă, că
îmi place… cum mă
mângâie… e rece… e dulce… Biii-ne!
mă supăr eu (gelos), nu are decât să te muște și să te întoarcă în
sălbăticie. Și o las singură…



III.

Și o dată șarpele îi scoate Euridicei un spine de trandafir din
palmă și-i întinde, pe limbă, un
sâmbure de rodie (simbol al căsătoriei), pe care ea îl înghite, hipnotizată. Că
vătămătoare
seducții, vătămătoare dogme.

Ai înghițit sâmburele? "Mi se îngreuiază pleoapele"… Zevzeco – acuma, ce
deslușești? Ce: întâi, mai clar și apoi din ce
în ce mai slab, un cor de fecioare și
apoi… apoi, nimic: o vâjâială… paralizez? Simt că
mi se întinde gâtul și că urechile, poleite, mi
se lungesc: trupul, oh, mi se acoperă cu o blană și membrele
mi se prefac în patru picioare cu
copite de căprioară… Poftim! O să te mănânce
lupul, fă, Euridice, acum! Lupul… Că
sunt mai prielnice acum forțele de disoluție… Lasă,

că așa-i trebuie, să-i fie învățătură de minte, zice cantoniereasa:
altfel, însetată de asceză, cu
Scriptura în mână, fata
picherului ajungea cine știe ce zăpăcită – în arta
scrisului.



Euridice


I.

Cu o cunună de pelin pe urechi, după
ce mama-mi zice că vine și ea, acuma, acuma să mulgă vaca și pleacă să
închidă găinile, eu, melancolic, avertizat
printr-un vis, cu lampa de gaz
aprinsă, cu sticla afumată, intru în grajd să țesăl calul… intru, deschid
încet ușa de arțar și… uhu… uhuhuuu!
aud în grajd și simt cum mi se ridică părul pe cap: o
mișcare, pâș
și o dată o matahală… O văz că vine dinspre iesle spre mine, cu
ghearele scoase: A! – Ha!, exclamă. A… (dau eu să o iau
la…) – Fugi, lașule! A… – Stai! Stai… (stau
încremenit) Cine

era: fata picherului, neîmpăcată cu sine, mascată. Fata… Ce faci tu, fă, aici, pe
întuneric… Amoruri în gând fac,
Orfeu…

Păi, da, sigur, de aia porți tu acuma cingătoarea cu
pietre de naștere a
cantonieresei, lasă că te spui… (ea îmi puse deja mâna pe gură)
Pârâciosule! Eu
îl așteptam pe neclintitul stăpân al
lucrurilor astea, fără să mă gândesc la
sex.



II.

Pomădat, apare din senin, ziua în amiaza mare, aici, în
pragul grajdului,
revizorul de cale ferată, cu
cheia
lui de buloane, uriașă, pe umăr: să nu dați foc
locului, pungașilor… Bună
seara, nene…

Bună să vă fie inima, oftă revizorul de cale și-și ridică turul
pantalonilor lui de doc, înainte să
se pună pe vine și să se sprijine cu spatele de peretele de lut: scoate
o sticlă de un sfert, de mastică și bea de unul
singur, scuipă. Mă, țâncilor… mă,
aici, unde stăm noi, la canton, ă… nu a fost nimic la
început… ă (și mai bea o
gură de mastică), auziți? Nimic – doar vestitori cerești, semne
stranii, întâmplări
absurde… ă… (plescăia, umezind buzele cu limba)
adică a fost… cum să… ă… tatăl tău a
cerut zestre socrului… un
petic de pământ, acolo, atât (și arată cu mâinile, la orizont) cât
cuprinde o piele, o piele crudă de taur – și au bătut palma… A! (ne miram
noi prefăcuți… că știam, de fapt, despre ce era vorba)
Da… Și domn
șef a tăiat pielea asta fâșii, fâșii, subțiri-subțirele și… vă dați voi seama,
puse cap la cap, câți hectari… ă… câți, hai? Nu
ne dăm seama (răspundeam în cor,
râzând)… Păi, nici eu nu mai țiu bine minte câți hectari de pământ, că
au ajuns toți la colectiv, la
cooperativ agricolă
colectivă "7 Noiembrie", până la urmă și… Bine, știm,
bre, bine… Dar nu știți tot, ascultați la mine – în anul acela, când i-a
luat pământul la colectiv și domn
șef plângea ca
un copil, eu am văzut un înger, înger mare, pogorându-se din cer, "care avea
cheia adâncurilor într-o mână
și un lanț lung, lung, plin de sânge". Un înger mare, pe cuvântul
meu de onoare, care mi-a spus că
l-a dezlegat pe Satana
"pentru câtăva vreme", din ordinul lui Dumnezeu… (revizorul de cale mai bea o
gură de mastică) Știu, că nici voi nu mă credeți, dar
nu mă supăr.



III.

Acuma, în haltă la Adjudu Vechi, la
un moment dat intră, încet, un mărfar: țiu-țiu! Þiuie și țiuie… Al dracului, strigi,
ducând mâinile
la urechi, te asurzește. Păi sigur, tu,
Orfeu, prea sensibil cum ești, nu?, scăpi din mâini ghemul de peteală, de cale
ferată și… și ai, aici, o nouă
viziune: cu învierea morților, cu un sfinx cu buclele Euridicei și cu
aripi de pasăre uriașă, cu trup de câine și
cu gheare de leoaică, și
că ești atacat deodată de un mistreț și nu știi ce să faci? Ești în încurcătură, te
sprijini de suliță și sări în pom (pom crescut din
inimă de la tine, Euridice, până la el,
la Orfeu, ajuns la anaghie) – iei măsuri de înduplecare a lui Dumnezeu… Și o
dată ieși afară și iei seama: tu, Euridice, nu
ești decât cealaltă parte a mea,
nevăzută, ideală, să
fie clar, ești spiritul meu de penitență – "la ceasul revanșei lui
Satan", ești
o idee fixă, o… Ascultă: o să vin, Euridice, în carne
și oase după tine, pe ălâlalt
tărâm… o să mai încerc o dată… "Te aștept, vino: dar să nu te mai tot
uiți în urmă, în
copilăria ta, Orfeu, în vis, vis-ospiciu, să
nu te mai tot uiți în urmă"…

În urmă, în copilărie, până la începutul
lumii… Dar parcă poți: ia
te uită, înainte e ca și în urmă, ce nou vis-ospiciu, ce vechi – cu inundații
catastrofale, cutremure,
comete, războaie, nașteri de monștri, e
o întoarcere "spirituală" la haos, cu miracole, ca la Apocalipsă…


Anul 28-LIS


(Ciclu)

Substraturi



Un nou nerv


În creierul de sus sunt cele cinci
simțuri
vechi: sună clopoțelul,
se deschide ușa, aceeași manevră, bună
ziua domnule, ce
doriți? Un pahar cu sirop. Cu
sirop? Cu sirop, de ce vă tot mirați atât? Păi, iar
sirop… În
spatele femeii de la bar se zărește ceva ca strălucirea mării – este
o interferență cu
cealaltă lume.

Are stringentul sentiment că i-a revenit astenia. Ridică
paharul cu sirop: ție,
astenie, îți vorbesc, ești fără de sfârșit? Că

este o măsură în toate, știa, dar chiar așa, să devină
nesimțitor? Să
nu se poată împăca în veci cu sine însuși? Să i se tocească și cele cinci simțuri
vechi, brusc, atât de rău? Chiar
și femeia de la bar, nedumerită, a observat asta.

Este treaz. Își scoate din piele, cu
unghia, un nou nerv…



Revoltat împotriva misterului


Ia lampa din cui, face fitilul mare,
aprins: revoltat împotriva misterului, că sufletul cui mama
dracului a mai sunat din trâmbiță, la
ora asta, la temelie,
la lună?

Apucase numai să
sară din pat. Sufletul tău, fă? Sufletul tău extraordinar și
nul – proscris.

Sub înfățișarea unor ierburi cu șase tulpini – adormită, nevasta lui, o
sumă de senzații, îi
întoarce spatele sub pătură, în pat. Nu

ea, domnule, ci eu am sunat în trâmbiță, că nu mai pot de frică, aude
el. Care
eu, întreabă, plin de aversiune. Eu, cea
vicioasă, care înaintează prea încet spre ceruri, îi
răspunde iasomia
înflorită, de afară, crescută sub fereastră. Fereastră
deschisă acum. Că sunt
o iasomie atât de frumos mirositoare…

Într-o vreme când doar el singur e acela ce dă curaj celor
fricoși, noaptea. El – un sfânt
blazat.



Păpușă gonflabilă


Un înger decăzut, dresat, neatent pe unde calcă,
țipă – încruntat, încurcat în
perdeaua lipită de goliciunea prostituatei ascunse când eu am intrat
în salon. De afară vine o
duhoare greu de suportat, de grăsime de rechin? Întreb
absent. Închid
geamul, nivelul apei a

ajuns la o palmă de prag, "totuși, corpul
meu este format pe trei
sferturi din apă", prostituata chicotește. Plus apa memoriei
mele… Mă dezbrac încet. Îngerul
mă privește fără nici o jenă, îmi caută sexul – până ce deodată
mă revărs, păpușă de cauciuc spartă
și mă întind pe jos, cerșind încă o gură de aer
curat.



Liberi să ne dăm cu capul de pereți


Câte gropi comune ale sufletelor, nebăgate în seamă, își
vor fi adus, de fapt, cu el noul
deceniu: amoruri
lascive, foame, ură, sânge
urcat la cap, păcate… Și voi, unelte ale diavolului, care duceți în spate
hoitul
trupului, de ce

trăiți în clandestinitate? Azi, când sunteți
atât de liberi, încât… încât…



Exercițiu de devoțiune


Ah, starea ticăloasă în care ne aflăm. Tu
și eu? Îmbătrâniți
în rele înainte de vreme. Experimentând buruieni: înconjurați de broaște,
exasperați. Cu larve de muște… Dar vine
ea… Când? Mâine,
mironosițo? Cine vine? Cum să aflu: dai mata
colțul… Difuzoarele
fanfarei, atârnate în coroanele înverzite ale copacilor, cârâie: că
se vor redeschide Porțile
Raiului. Expoziție cu vânzare, depozit en-gros. Ne scriem
cu sânge pe frunte.

Taxatoarea cântarului
public, o grăsană în vârstă, pe o bancă, în
parcul de duminică, își
aprinde țigara de la soare cu o lentilă de ochelari și reintră în vorbă: "el
ședea ca un sfânt"! În timp ce o
oaie, cu configurație de mașină de cusut tip '65, mulgea
turma, făcea
brânză, singură le păștea… Nu! Să
nu mă pierd cu firea: unde am rămas? Așa: suntem
închiși de linia orizontului –
inconsecvenți, în bezna unui nou veac de putregai. Cică: 1. Să

ne privim totdeauna stăpânii în ochi, să le ghicim cele
mai mărunte dorințe… 2. Doi
câte doi… Rătăcind pe colinele mătăsoase ale
trupului udat cu benzină: fiecare
scăpărând un chibrit
din când în când, să ia seama. 3. Presimțirea. Presimțirea morții,
a vânatului, ea ne apropie și mai
mult pe noi amândoi: pe
când un nou val de tăcută nemulțumire a
răbufnit și… Stop! Scurt delir. În

realitate însă de ani și ani nu se mai mișcă nimic în tufiș. Taie
aici. Măruntaiele
ni se împrăștie pe caldarâm, ce vor ele să ne dovedească? Tu știi să
ghicești în conformația
măruntaielor?



geamătul


geamătul din văzduh, renăscut prin apa
botezului, după
lovitura aceea plină de duhoare
a sorții, încetează încet-încet până la stingere totală… spui: ce intră pe
gură bun, iese pe jos… ai
băut și ai mâncat, îți e somn, acum, ce-ți joacă straniu în fața
ochilor?

"zgomotul de a fi fost"… nu elimini
ghilimelele: pradă
fricii de a nu fi descoperit (ai
ascuns în burtă un zeu), schimbat și proslăvit, că "purtăm
totul doar spre înfeudare"… mocnind
în singurătate: flămânzi, grămezi, amărâți, în

clădirile pocite, care ne țin prizonieri: amestecați cu borcane și broaște,
flacoane, alambicuri, arsuri pe mâini… retorte
și mormoloci și pete pe
haine și pe hârtia pe care scrii: pe deasupra pământului, cu
"țărănoi"
așteptând resemnați nu atât
mașina cu butelii, nu, firește, cât acel nămol
miraculos folosit la conservarea
cadavrelor…



cartea deschisă din cer


cartea deschisă din cer, cu
ochii pe sâni (și picior peste picior), goală sub capot, un haos, își scutură în
intimitatea cimitirului
pălălaia: că trași de la țară

trec orășenii pe aici, mâluri, mâluri pe fundul mării
sufletului –
privind la stele și mâncând alune americane: ah, acum ar
merge un șpriț, îmi zice, oprită
în ușa artizanatului,
să-mi arate în vitrină, în oglinda pătată de muște,
capul
prealuminatului (conțopist)… în timp ce

în spatele nostru, cu porthartul în mână, stă
milițianul: gata să
reașeze coada la dinozaur (tocmai descoperit în locul cunoscut sub
denumirea "al poeților transformați în
copaci răi de gură"),
notează (titlu) raport… astăzi… la orele 19… în
geam, cetățenii
adunați comentează și ei că portretul conțopistului e…
e pieptănat lins dar nu e,
nu, el nu crește pe ziduri

eu: mă întind iar și tai și o iau de la capăt și fac, tot fac un buchet de papirus,
însă ce folos, bate, peste tot bate vântul
morții



aliniați


aliniați, iepurașii de casă, cu burtă, pe-o rază de două sute de metri,
ieșiți la aer, la fumat, schimbă
impresii… o dată
însă: bum-bum… ce e? priviți, acolo… unde:

a, fruntașul în gospodăria agricolă
colectivă! el, așezat în cer, important, cu lenjerie apretată cu
făină, în "mai
1953", cu sceptru de porumbel în mână
bate șaua: bum… ce e,
tovarășe? păi, intrați în cușcă, gata pauza… așa

și vârtejul renunțării își continuă drumul, nu?
își… până când, la încheierea
lucrărilor, în
cuptorul plin de amfore, în ușă cine bate? "lupul"! nu, copii, bate
vi-i-to-rul
lu-mi-nos, înțelegeți, și…

nici o speranță, bolborosește aici, în plin
congres, țăranul: of… și,
închizând aparatul de radio, își șterge tălpile de praf (cosmic) pe o pielicică
două trei patru, se suie în pat și adoarme
imediat (zăpăcit de aplauze)

a doua zi, fiul lui
la fel



mama


mama, în față, făcea groapă și tata, la
urmă, punea în ea
o sămânță: păpușoi iese, zicea pelicanul (căzut din cer, cu
călimări la brâu, adus de vârtej până
aici, din Delta Dunării), după ei, ciugulind: și astupa, în zeflemea, locul
cu sapa…

acuma, ce e drept, peștele (din burta pelicanului, prin
gura lui căscată), care ține
pământul, anunță
la trâmbiță lumea: deschideți, fiecare, palmele (cărți bătătorite, cu
coperți de piele) și citiți la lumina
ochilor ce vedeți sub apă, litere caligrafiate în formă de demoni

(păi, să ne mai dai un dizolvant, acolo,
universal, să ne mai curățăm și noi un pic pe dinlăuntru, unde realitățile nu
țin cont de nimeni: poftim, ă… o cafea? coniac?
mulțumesc… fumați?)

și luați și determinați, dacă tot meditați
atâta, și poziția
focului: uite, în inimă, aici, că de frumoasă recoltă o
să aveți parte pe hârtie, scrie:
ăhă, 5000 de kilograme boabe la hectar



schelete ale fiarelor


schelete ale fiarelor în salt
continuu, zicea, și ce descărcări ies, electrice,
aici și cum aduc ele în memorie (flash-back) regimul burghezo
moșieresc… două puncte:

pe marginea patului cu fața în palme, mirosind a
ars, descălțat de teniși, țăranul în
vârstă, cu fișele de zile-muncă necompletate, bâiguie: bă, fiule, îți
sar broaștele din balta
cerului direct
în cap

dar să nu schimb vorba: activistul
raional, îndesat,
călcând pe vârfuri pe traverse (pe o linie ferată moartă), răspunde, privind
în gol, la bună
ziua grupei de pionieri (care sortează struguri la gospodăria
agricolă colectivă, la deal): îi scăpa
ceva, ce naiba… "la noi, în fiecare pom o
să fie câte un cuib de pasăre cântătoare", îi venea permanent în minte, o fi
o vorbă a tovarășului-prim… a cui?
în sfârșit, nu are importanță, venea de la o ședință de la ei din
sat… și o repeta: "în țara noastră"… a!
luă seama, e o probă de nebunie, care-ți provoacă milă, asta era –
și-și schimbă gândul



vlăguită


vlăguită, la nici un pas, gata să mă gâtuie, din urmă, vine
creanga de aur,
hâdă: sunt la un pas să mă prăbușesc, în mână cu șapca de licean plină cu
cireșe albe

praful, după ce trece camionul cu mascați (spoliatori, care
au scos iar din rădăcini, din
piața din centrul orașului, un leu de ciment, simbol al puterii personale,
ros de urina
bețivanilor, să-l arunce în spate, în curte, în depozitele tiranului,
huiduiți de popor), mă îneacă și
numai ce aud,
ca prin vis, un glas răstit: îmi dai o declarație!
și buf! sunt lovit în moalele
capului…

sărut mâna, o îmbiez, după ce-mi revine
vederea, pe o femeie bătrână, în pânză de americă,
slabă rău, cu
un par de pus porumbul în brazdă pe umăr, oprită lângă mine să mă întrebe
ce am pățit, că sunt plin de sânge… nu
știți, o întreb, prostit, la magazin,
în sat, or fi adus
chibrituri? o adus… ce beznă e…

"e sfârșitul lumii
noi": atunci, de ce răsar creaturile astea, nemaivăzute?
imprevizibile… sunt creaturi ale trupului, "ale deznădejdii lui că va fi
pământ"… dar și ce mirosul de catran e, catran
asfaltat, încins, de pe
locuință… și câinele în lăuntru, cum latră cu spume la gură – cât
împing arcul porții cu piciorul și
îi dau drumul, bufnind
și-ți strig pe nume fiecare nerv: iubito, morții
din stomac îmi mistuie trufia sincerității… faci pe singuraticul… fac pe
nebunul, "privesc în urmă, spre vârsta
tenebrelor"

cât mănânc și scuip, tacticos,
sâmburii de cireșe în noroiul neuscat (pe care o
dată și o dată îl voi coji de pe cărțile frunzărite, citite pe deasupra) – mă
gândesc înjurând la tine, viață-legată-cu-ață,
obscen



în labirint


în labirint, cu paharul clătinat, amarnic, lupul
adult (pentru care iei 300 de lei
dacă-l împuști), cu ghearele lui tocite pe găurile cucutei, fluieră a pagubă

hm! dar tu, cu centură de purpură, plecată în vizită
la bunica (la bunica, nu?), filată
din mers: cu
creionul dermatograf îmi desenezi o hartă
a grădinii cu zarzări, cu plămâni și rinichi pe crengi (unde e cortul
circului mic)… în timp ce eu, să te apăr,
zăpăcit de cap, vin după
tine, tocmai deslușind un nomenclator – "de înzestrare și cu natura
cheltuielilor pentru camera
folosită de sectoristul de miliție din comună: 1 încăpere, 1 masă
birou, 2 scaune, 1 dulap", găsit aruncat în
ograda sfatului popular (în
curățenie)

trăncănești, trăncănești, zici, și-ți deschizi cutia de pudră și
sufli: în arenă, aici, vânătorul, pitic, orbit,
dă din mâini și înjură
urât, că iar îi scapă lupul, ă… poc! trage în sus, așa, de sperietoare

și sub reflectoare apare un scrib public, încruntat, care
în cunoștință, din pornire potrivnică, alo
scufița
roșie, îi întreabă pe țărani, pe rând: care te mai înscrii, bă,
la bibliotecă?



acolo unde te găsește sufletul meu


acolo unde te găsește sufletul meu, te îmbracă
în mirosul de biserică al
bunicului, petrecărețul, care punea motorul de tăiat lemne să
meargă în gol, să zică lumea: iar e beat
diavolul și
ascute pânza la fierăstrău în zi de sărbătoare… acolo, unde eu
stăteam cu sora mai mare în ogradă
și puneam, peste carbid, când începea să fiarbă, în
pământ, o cutie de conservă
goală și apropiam cu grijă de gaura ei un chibrit aprins: poc!
aoleu, săriți, striga bunicul, boșorogit, abia
întors, iar, de la război,
trezit din vis, săriți, vin turcii (așa le încurca el, să ne tăvălim de râs)

nu te mai ondula, fă, atâta (cu fierul
înroșit pe plită, în păr, portocaliu) și treci o dată la ochean de vezi pe unde
mai e calul acela, calul
militar, vedenia lui: era câmpul cât orizontul în jurul cantonului… când

bătrânul, după ce mânca, nu-și făcea siesta dormind, nu, ci deschidea o
carte de rugăciuni și trecea la pianul fetei
picherului să apese pe
o clapă: do!
vai, toată speranța o pui în tine, zicea, e pe linia ferată coletăria
poștală, treci
tu la fanion, eu mă duc în grajd, să rânesc…



țărani cu saci


țăranii, cu saci de plastic de la îngrășăminte pe
cap, cu fâșuri, cu nimic sub
cerul liber, în câmpul cu păpușoi, la cules, își transmit unul
altuia farfuria cu felii
ude de cozonac de la pomana bunicului: ploaia
le curge pe mâini, le fărâmă
rezistența

stau ca proștii în jurul meteoritului, unul
cu aripa ruptă din umăr, care
făcuse groapă unde căzuse… "că a fost sigur înger"… la
orizont
trece un mărfar, țiuie, îl urmăresc toți cu privirea, îngândurați, îl
numără vagon cu vagon?

acum, când ochii păsării luminoase din pomul fără
frunze (sub care stau feriți, unul
încărcat cu sminteli și cu pietre prețioase?), clipesc des: vin eu, vin
eu, tropăind cât cobor scara în
infern, cu
o carte de citit sfântă, vin eu să scutur de imperfecțiuni
mortul, zic…



tocmai se uita pe cer


tocmai se uita pe cer, la stele cum
ard de tot, de tot, și
umbla la buton, la o mașinărie de împătimit: iar îi demontezi, mă,
magnetul? ba
ascult în difuzor ultima tragere la
loterie… și licitația? ți-ai pus la postit sufletul?

parcă văz vechitura: puf-pufff… domnule mecanic, hăi, să
dai drumul la abur (la kilometrul
251+300), unde-o să vezi, bre, fata picherului, cu vaca (priponită
pe zonă), strigam eu cât stătea locomotiva, un
minut, acolo, cât să urce călătorii,
în haltă, în cursă, și să apuce să-i facă ei, cantonieresei, cu mâna, așa… îmi
e rușine să spui cum…

acuma, duminica, tata, din grădină de la el, din
interior, culegea
o crizantemă, cu un bob de rouă în ea și
o întindea pe tipsie: "frig
e"… frig… și lăsa un bacșiș clopotarului, în cimitir, care-l însoțea până
la cruce, la mormântul
mamei… aici, se închina și lăcrăma un pic: strângea
mânuța mea, tremurând, aprindea cu
lumânarea un lămpaș și
fiindcă și eu eram pus pe plâns, bătea locul: na, buruiană,
na, suflete, na, pământ, na, na, na…



și lebăda coborî


"și lebăda coborî în lanul de grâu", povesti ea, cu încetinitorul,
dezbrăcând portocala (una,
ca mine, copil), să miroasă frumos în cămară o zi… după care, nu? va aduna coajă
cu coajă și o va pune la sticlă, în țuică, la muzeu,
cu zahăr… că mai acuma o
să mă strige iar ăla, taică-tău: un licheur, fă!
revenind acasă de la bucată,
obosit, de la prășit… că pe bucată la noi a coborât lebăda asta? și

povesti ea mai departe și desenă capul bunicului
milea ca pe un cap de lebădă,
cu un cerculeț
deasupra, cu mustață și mă puse și pe mine să bat în lemn: fugi, bre,
că faci farmece

dar venea în continuare la canton, în vizită, o
persoană "din 1954",
purtătoare de mască vopsită, cu insignă pe piept, pe partea
dreaptă, "evidențiat în agricultură" și
cu mantie de iarbă: unde
e actul, o întreba persoana asta răstit pe mama (actul că a dat la stat pământul)…
și ea, făcând cruce după cruce, îi arăta

mortului, călcat de tren, o cartelă… și-i întindea să bea…
așa… până ce (tata era de o lună în
deplasare, ăhă, nu știa) nu a mai putut rezista și a chemat miliția… "și a împușcat
miliția lebăda"… nu, numai după ce a sfințit, chiuind, preotul
linia ferată, a scăpat de stafie mama



curentul de aer


curentul de aer, dihanie influențată de lună
(lună ironică, ieșită la
instrucție), trece pe burtă prin cucută (crescută de mine cu
stropitoarea, în halta adjudu
vechi, până la cer), prin tunelul gurii și al limbii mele materne și dă
ordin, de unde îi e lui bine, din plămânii
mei: atențiune!
la care eu, în primul rând, melancolic, săr de la masa de scris, în
poziție de drepți… însă
aud imediat un glas afectat, din subconștient: "continuați"… și iau
repaus, ronțăi o bucată de zahăr cubic și zic: "vreau
o virtute nouă"

că soldații, morții invizibili
cântă când ies în oraș (să meargă la un spectacol în aer
liber) pe căile mele respiratorii, bătând
pas de front și azi, e
adevărat, dar de ce răbufnire a trupului aveam parte încă de pe atunci, din
copilărie, când
sufletul meu era furat de curentul de aer, dihanie, pentru
o noapte



tot tumbe


tot tumbe face peștișorul stricat de la cap, în paharul
cu mercur al iluzionistei-o-maimuță-înzorzonată-cu-chiciuri-și-cu
bule-de-aer-drept-mărgele,
pe un raft, în căruța hodorogită de ambulant, care traversează una
din căile somnului morții, fără
stăpân, tot trasă de un călușel cu copite văpsite…

ehe, îmi e mintea și acum biciuită de ieșirile
mele în orașul cu
catifelele înghețatelor lui pe băț și cu afișele lipite cu fundul în sus pe
garduri, la vizionari: că dăm recital (citeam eu, tare,
băgătorilor de seamă din stradă), circ
absurd, oameni buni, avem și salamandre în saloanele noastre și femeia cu
trup de șarpe, strigoi prinși
și papagali crescuți în bizanț, e și o melodie de dans care te dezbracă

dar niciodată la bal, la ei, ceferiștii, detașați
acolo, în pâclă, la
cazarmă, în ogradă la cantonul 248, nu trânteau, în iarbă, decât căni de tablă,
după ce beau o otravă și halucinau și se cărau unul pe
altul în roabă… se tăiau, apoi, în ochi cu
fotografiile nevestelor și delirau –
ah, priviți-i și acum cum defilează cu amantele lor
inventate, îmbrăcați în piele de clovn, cu păpădii fără spori în mâini, suflând
pe palmele deschise câte un suflet-de-nu-mă-uita,
cântând triști și
în urma lor cu noi, copiii lor… și ce a mai rămas azi din toate, o abjecție
a trezirii la realitate



după ce-mi ghiceai


după ce-mi ghiceai tu viitorul din palmă, îmi
suflai o gărgăriță și
eu îți trimiteam, drept recompensă, în praștie, ochind o dantelă pe
pieptul tău, o bucată de zahăr candel –
urmare a unei îndoieli

că o dată eram dus la magazinul mixt, în sat, cu un pai de secară, uscat,
arătător: nene… bani
ai? îmi tăia el, vânzătorul, vorba, de cum deschideam gura… uite
ce, să-mi dai, continuam, aia… aia, aia… ăla
ce e? afiș (de teatru),
țâcă… bine,
îl iau… și aia? care? aia! cutia de ceară? e goală… cât
face? păi, atâta… și atâta, ă… na, ia
mata, bre, pentru toate, o țigară
americană, bine?

eram mare de acum: aveam
moriști, din cărăbuși, vopsite, la canton, mecanice, o minune:
pe ele îmi dădeai tu bani
grei, nu glumă…cu care eu, nu? de la oraș, la
adjud, cumpăram, în
sticluțe mov, parfum, să te speli tu, fă, sub prun, pe
picioare, și
cerneală: ah, ah,

stăteau pe obraji, ciucuri, picăturile de sânge când
te întâlneam: ce mai faci, mu, îi
spuneai tu mai întâi vacii (insulă tristă, dispărută… adusă cu mine la păscut
pe zonă), fără să
mă bagi pe mine în seamă, al
dracului, la care ea, vaca, îți răspundea: mersi de întrebare, domnișoară,
tocmai
îmi ungeam o felie de mămăligă
cu magiun… ha… e drept, nu cunoșteam femeile dar
nici așa, să vii tu atunci, întrupată
cum erai din aer, "ba, dintr-un amestec de romantism și
antichitate", și să mă pupi, prin surprindere pe frunte și pe locul
acela să apară o rază a
soarelui, apoi
n-aș fi crezut…



la semnal


la semnal, pe colină, la ora prânzului, până să
li se dea drumul
liber, între ispită și refuz, trenurile
așteaptă nervoase, țiuind mereu și scurmând cu
copitele în terasament: acolo
eu, copil, întindeam pe o tavă cenușă mecanicilor (cenușă adusă
special de tata aici, să dreagă
vinul, când o fi, și să se spele pe mâini) și un strugure, de vară, numai rouă: că
din prepeleac priveam
la mărfare, din
nour, cum ieșeau ele, cu linie cu tot, infernale, din
pământ, izvoare, și se opreau să
se tulbure în fața mea

tu, fata picherului, trandafirie, lângă
mine, atunci, încălzeai locurile cu sufletul făcând
din el o boltă și
cu cretă scriai prostii: mă, îmi

suflai, inexprimabil, îmi e… cum să spui… tare îmi vine… aș…
ă… să te strâng de gât… ah!
și mă mușca de obraz… și eu… eu îi dădeam
una de vedea stele verzi și-i tăiam răsuflarea: boule, striga
ea o dată de mă speria și
dădea în plâns… și, iaca, începea să-mi pară
rău și să mă înțepe, deodată, inima
și stomacul, și… ce să fac, pe o scară de fum coboram din prepeleac în vie și
mă puneam sub un butuc și eu pe plâns…



șubred


șubred, pe marginea drumului (paralel cu linia
ferată, care duce la cer), cine
cântă în strună, UNUL, așezat pe un pietroi… deci, UNUL ține
un băț în
mușuroi: din când în când îl scutură de furnici și-l
gustă (ah, ce bun e… face ochii
mici)… e acrișor, e
acrișor? îl salută aici, pe fază, cum se zice, o țărăncuță
drăguță, în costum
național, descheiată la cămașă, cu
un săculeț de mir între sâni, cu pantofii legați pe umeri, în
trecere, aeriană, cu picioarele
pline de țărână… a,
ce surpriză, îi răspunde el cu
gura pungă – o observase de departe cum vine, legănată, și chiar crezuse o
clipă că nu vede bine: dar de unde
vii? și vru să-i mai spună: de unde vii tu, simbol al…
ă… al infinitului… îi
fu rușine însă de metaforă și tăcu… vin de la iarmaroc, de la
adjud… aha: și nu-ți e ție frică să umbli așa,
lela, singură? îi
strigă în urmă, fript la inimă… dar

când se uită mai bine, ea
nicăieri! ei, nu! visez? sări drept… privi cu mâna
streașină… nimic! scuipă de "doamne
ferește, e culmea" și…
sătul să tot cerceteze, dădu un șut unui broscoi prin arătură… scrută
apoi orizontul, "cu senzația
provizoriului", și făcu un semn scurt,
magnific,
unui nour alb-alb: care
îi și coborî în viraj, frână lin și se opri la trei pași, deschizând
o scară… hă!

ba uite că nu… se răzgândi: își
desfăcu fericit aripile, le bătu pe loc, stârnind
praful și zbură,
zbură el încet, încet, la joasă înălțime, vorbind în barbă:
al dracului, nu
mă mai învăț o dată minte cu
gândirea
asta a mea, prescrisă



își uda bunicul


își uda bunicul, bărbierit de duminică, țigara cu
limba, încet, și stătea,
țâțâind de râs, cu ochii pe barieră: aici, în
drum, se făcuse rând lung de căruțe, ăhă, de circari (țigani și români),
trase de vaci,
care mergeau la târg: ne mai ții,
domnul șef, mult? vă
țiu… aveți, bă, răbdare, intervenea, de sus, mama, cu un pește
viu în mâini, e anunțată pe linie o
garnitură oficială… o… ce?
un tren, bre, un tren special… vine de la bucurești și merge la moscova,
direct cu…cu… și arată cu degetul la ceruri (cu…
cu? dar ce, eu știu? așa e ordinul!) bine

acuma erau în salcâmi florile crude și pe
peron, cu
rujul tocit în poșete, umblau crizantemele (de seră), domnișoare, cu
rochiile trase deasupra genunchiului: care așteaptă
și ele să le vândă
cantonierul bilete, să intre la noi la
teatru, "să sfărâme cu
fruntea ultimele ziduri, să-și treacă numai capul dincolo, pe lumea
cealaltă", unde e un loc liber, unde te poți îndrăgosti (un loc, ehe,
acolo, înalt… înconjurat
cu șanț…)



ah, chip, chip


ah, chip, chip din luciul
apei, chip de fată cuprinsă de spaimă, care-ți iei zborul
la apropierea mea, tulburând
mormântul

că mă duc, mă duc iar la tata cu sufertașul, pe linie
la pod, unde e el acum la
serviciu: face recesământul traverselor rele… îmi
am capul ras, după regulamentul școlar și sunt împodobit cu
urechi de măgar… tata:
sărut mâna…tata, palid, ridică demonstrativ ochii din carnetul
lui muced de buzunar, carnet al
șefului de echipă la secția L 4 bacău, și mă mângâie pe
creștet: ce-ai mai crescut… el, "operă
a hazardului"… (aici, animalele pământului, îngândurate, îi mănâncă lui din palmă
firimiturile, după prânz, orbecăind)

dar ce va fi la întoarcerea mea acasă, singur: ba
nu singur, ci însoțit de pasărea
morții, necunoscută, cu umbra cât un nour, cu chip de fată și grai de bărbat,
dogorând, ea are să-mi facă iar reproșuri? că
de ce, năclăit de sânge, rătăcit, cu genunchii juliți, împiedicat, cu
un felinar ruginit, umblu noaptea
creanga (creanga… ecou) cu foarfecele pentru tăiat
șuvițele de păr într-o mână, să mă
apăr, speriat: fac
o cruce, auzind mereu aceeași voce și văzând același chip din gloata celor care
și-au ratat viața



privim cu cruzime


privim cu cruzime, în sus, patinatorii: razele de lumină, din
dreptul lor, curbate, ne fac să
lăcrimăm

bea o dușcă: fețe, pe care nu le cunosc,
subpământene, trec, alungite
pline de sarea mării…
salut!
țin ascuns, acoperit cu spatele, scheletul
pomului care îmi e neam, unul

în vârf cu o pasăre fosilă, pasăre cu
roțile poleite, care ciugulește semințe printre traversele liniei
ferate pe unde trec
navetiștii, juliți la picioare de pietrele ascuțite, cu plasele
lor burdușite de pâini, coborâți
la ultimul vagon al cursei, până să sosească în haltă, 25 de metri, la
șosea, să o ia spre sat… cum spun, pe unul dintre navetiști îl
aud acum, când scriu: bă, copile, iar
are o licărire jucăria aia a ta rablagită, îngerul, scoate fum, ține-o bine, să
n-o scapi… dar nu e înger, e o pasăre fosilă

pe când nebunia și credința aveau alt chip –
fericit, aprobam: pe acoperișul de apă, acum, unul câte unul
morții
își făceau vânt în jos, pe alunecuș, ironici, răstălmăcind o tehnică (și o scenă
onirică: la sfârșit, înjunghiem o carte
populară)



voi, gânduri negre


voi, gânduri negre, îmi stâlciți ochiul sufletului: uliul, dând
să înhațe un miel, a
căzut la pământ, mort… credeți? eu l-am vânat, cu al treilea organ de simț

în emisfera stângă e în
mine visul adeverit, visul-ospiciu, opus

vorbești, vorbești, suit pe tine însuți, pe vârful muntelui, în
paradis, în alt timp: de unde a
apărut muntele? ce
a fost el la început… muntele, dizolvat, pe fundul
mări…

cuvintele de fier, cuvinte și ele la spovedania publică:
au același simțământ de sine
neregăsit… viermele
cere, apa
mă roagă, sărături

am o senzație de moleșeală, "de sfârșit de lume": am
renunțat și la cafeaua
naturală, prea sărac, mereu în conflict cu mine
însumi… cu pântecele gol: biet
prost… aerul fără trup, mirosind a fum, face
ca șacalul, mârâie la
lună, se învârte în jurul cadavrului meu viu, mă
mustră o dată, de două ori, așa
a făcut și ieri și răsalaltăieri… să vedem ce va mai fi mâine



În oglinda coclită


Palid, în ogradă la stăpân, unde taie bostanul cu
securea, să
îl dea porcilor, în locul ei… Are
un gând

rău: pe ea – că
își dă cu puțin ruj, acuma? În oglinda coclită a
poșetei: își
suge buzele? Că unde se duce? Se duce

la dracul, să-l facă ghem, rămasă cum este fără
destin.



Ea, abia întoarsă de pe lumea cealaltă


Ea, curva, cu mimica
expansivă, martoră la o dramă din
Paradis: îl privește pe
el pe geamul aburit, din moment în moment, distantă, printre gene,
plină de noroi amestecat cu spermă, și
zice că el e
puternic! Dar dacă nu e polițist, să
o lase în pace…

El, care are în mână jurnalul ei de prostituată, abia
descoperit, compromițător. Și –
ce dacă…

Ea, abia întoarsă de pe lumea cealaltă. Nu vede bine – pe
prima pagină (după ce rememorează
numele
publicației, una care susține avortul) citește și nu înțelege, "dacă
aș fi știut că vine
revoluția mai devreme"… Recitește la
lumina focului
cosmic.



Îmbătați de frică


Simțea cum șobolanii înghițiți de vii, în trecut, îi
rod pereții stomacului: urâciune
a sorții, auzea
un glas pițigăiat și Omul
Dușmănos mai arunca o bucată de privire
friptă, o
halcă în sânge, dată
prin piper și sare la foc mic, până
ce soarele-pisică amuțea… Și apărea din senin acum, iar, degetul
unuia dintre îmbătații de frică, scoțând
aburi toxici,
care arăta la obraz… Îi trecea, apoi,

toată mâna prin fața ochilor, amenințătoare și
striga: nu
ai murit? Când ai de gând să mori?



CUPRINS


Un trepăduș – 5

JURNAL-OSPICIU

Banul chior – 9
Reînviere prin scris – 10
Îngerul de control – 11
Un vuiet mare din viitor – 12
Cu moaștele – 13
Unul ca mine, gata să dea colțul – 14
Civilizații-femei – 15
Omul cu telescopul – 16
Grădina fanatică – 17
La sfârșitul căinței – 18
Necugetată îndeajuns – 19
O piesă de muzeu – 20
Temperatura de Descompunere – 21
Trei ochi – 22
Atât de zglobiu și atât de ros de vierme – 23
Să fim scrântiți – 24
E ceva în mine care mă neagă – 25
Cișmeaua dezmeticirii – 26
Pești înotând în apa memoriei – 27
Speranțe în cuib – 28
Au vreun sens toate? – 29
Se lasă viitorul, ca întunericul – 30
Suflet îmbătat de libertatea morții – 31
Imbold de nestăpânit – 32
Simțul monstru – 33
Părăsită de diavol – 34
Fascinați de naufragiu – 35
Afundat în noroaiele ochilor – 36
Atâtea făgăduieli împlinite au rămas în urmă – 37
Persecutat – 38
În care băltesc izvoarele – 39
Mumie – 40
Dus de frenezie – 41
Pe o placă de patefon – 42
Deoarece poartă noroc – 43
Inundat de nostalgie – 44
Purtător de stil – 45
O duduie gutuie – 46
Reprezentantul oficial – 47
O răsuflare în ceafă a secolului trecut – 48
Trezit pe altă lume, în antichitate – 49
Regăsită în post-ospicii – 50

AMINTIRI DIN VIS-OSPICIU

OCHII ARGANGHELULUI DIN VIS – 53
La căminar – 54
Ecou – 55
Tatăl – 56
Și ce războaie – 57
Dar astăzi – 58
Vai, însă, și anul acesta – 59
În imperiu – 60
Estimp – 61
Ha, scuzați – 62
Ehe, pe atuncea apa – 63
Pănă aici, dar – 64
Apoi vine și lipsa – 65
Mda… – 66
Pe urmă – 67
Actualiu – 68
Epistolariu – 69
Visul-ospiciu însă – 70
Dar să videm ce mai e nou – 71
Cătră 27 de ani – 72
În acest period – 73
Iată cum arată – 74
Arcul de triumf – 75
Estimp, regina – 76
Pe anul în curs – 77
Mă rog – 78
Din pecate – 79
Apoi, ce se mai găsesc – 80
Dar ce mai făcea – 81
Îndeltmintrele – 82
Au loc și alegerile – 83
De consemnat e – 84

AMINTIRI ADJUDENE – 85
DAFNE – 85
FAETON – 90
ORFEU – 94
EURIDICE – 97

SUBSTRATURI

Un nou nerv – 105
Revoltat împotriva misterului – 104
Păpușă gonflabilă – 105
Liberi să ne dăm cu capul de pereți – 106
Exercițiu de devoțiune – 107
geamătul – 109
cartea deschisă din cer – 110
aliniați – 111
mama – 112
schelete ale fiarelor – 113
vlăguită – 114
în labirint – 116
acolo unde te găsește sufletul meu – 117
țărani cu saci – 118
tocmai se uita pe cer – 119
și lebăda coborî – 120
curentul de aer – 121
tot tumbe – 122
după ce-mi ghiceai – 123
la semnal – 125
șubred – 126
își uda bunicul - 128
ah, chip, chip – 129
privim cu cruzime – 130
voi, gânduri negre – 131
În oglinda coclită – 132
Ea, abia întoarsă de pe lumea cealaltă – 133
Îmbătați de frică – 134