Dedicat României

Am fost și eu român,
Dar m-am făcut păgân,
Căci tânăr fiind,
Bietul meu pământ,
De tătari călcat,
Ei sclav m-au luat.
. . . . . . .
De-acum numai moartea
Să mă scape poate
Din păgânătate.
Doina veche a unui
prizonier la tătari1
Bunului patriot și fumul țării
sale i se pare dulce și mirositor...2
I
Când aș fi o frunzișoară
Ca de zefir aripioară,
Care căzând în izvor
Plutește pe el ușor,
Eu m-aș smulge cu grăbire
Din crenguța unde sunt,
Aș sări cu mulțumire
În pârăuț sau în vânt;
Sau aș zbura pân-departe,
Peste păduri neumblate,
Sau aș zbura peste râpi,
Ca pasăre cu aripi,
Peste stânci de cremeni oable,
Peste răsfățatul lac,
În care ca plete albe
Rădăcini de copaci zac,
Peste dumbrava cerboaicei,
Peste bârlogul ursoaicei,
Peste-ăuîn codru de stejari
Ce stau chiar niște străjari,
Peste râpi întunecoase,
Lăcaș aprigului hoț,
A căruia frunte arsă
Și a lui ucigaș glonț
N-ar putea să mă-ngrozească,
N-ar putea să mă poprească,
Pân’la Moldova să zbor,
Oh! și acolo să mor...
Unde Ceahlăul desparte
Pe Moldova de Ardeal,
Și unde Bistrița cade
Cu al său limpede val,
Ca o fragedă mireasă,
În brațele fioroase
Al unui aprig bărbat
Ca Siretiul tulburat.
Acolo drag mi-ar fi mie
Sus în văzduh să plutesc,
De unde să văd o mie
De cadre ce se zăresc;
Aice-un șir de culmi nalte.
Acolo văi, râuri late,
Ce Dacia sfâșuiesc
Și-n bucăți o împărțesc...
Acolo ziduri căzute
De cetăți ce pomenesc
Faima Daciei trecute
Și-a neamului românesc.
II
Dar cum de au pierit oare
A României3 nume mare,
Ș-a celor principi faimoși
Patriei părinți duioși?
Unde-s oștele acele
Care-odată tăbărând
Peste dâmburi și vâlcele
Și focuri multe-aprinzând,
Se părea stele picate
Sau fulgere înfocate,
Lucind pe fier fioros
Și făcându-l mai tăios?
Unde-s hatmanii aceia
De buzdugani purtători,
Ce cu a lor bărbăție
S-au făcut nemuritori?
Unde-i ceata panțirească,
Ce păzi stema domnească,
Pe tot trupul înzăuați
Ca zmeii înfricoșați?
Unde-s copiii de casă
Ce sta lângă domni spre pază,
Pajii nobili și frumoși
Ca haiducii fioroși?
Unde-s mocanii de munte
Ce purta prăștii și lănci,
Și sărea ca niște ciute
Peste șanțuri și pălănci?
Și a arcașilor ceată
Ale cărora săgeată
Pătrundea fără de greș
Dușmanii cei mai aleși?
Unde-s cete cu sinețe
A ghibacilor plăieși
Ce la războaie-ndrăznețe
Bătea numai în cămeși,
Cu pieptul și brațe goale,
Dușmanii ferecați în zale?
Căci glonțul lor mergea drept
În a dușmanilor piept;
Unde-s trabanții de groază,
Cu baltage și măciuci,
Cu a lor barbe tufoase
Și cu flocoasele burci?
Unde-s călărașii groaznici
Cu fugarii lor pohodnici,
Ce ca pasărea zbura
Și ca fiarele zbiera,
Când buciumul chema oaste,
Când măzdracele lucea,
Și când simțea pe la coaste
Că pintenul împungea?
Toți acești cai iuți ca focul
Ce sub dânșii arde locul,
Bugeacului fii sirepi
Și mândri ca niște cerbi,
Au pierit cu călărașii,
Ca o umbră au trecut,
Și hatmanii și ostașii
În țărnă s-au prefăcut.
III
Deci unde odinioară
Câmpul se cutremurară
De biruinți românești,
De vaiete dușmănești,
Acolo plugarul mână
Leneșii boi hăulind,
Pân-când plugul se anină,
Oase din pământ zvârlind;
Și unde odinioară
Pe dușmani îi înjugară
La pluguri de au arat
Și ghindă au semănat*
În acea dumbravă sântă
Oițele se umbresc,
Și călătorul ascultă
Fluierașul păstoresc...
Și unde odinioară
Bistrița se încruntară
De sângele dușmănesc,
Oh! acolo ce zăresc!!!
Văd de român copilițe
Că se scaldă, șuguiesc,
Și apoi, împletind gâțe4,
Pe pajiște dănțuiesc.
Însă una dintre ele
Saltă ca luna prin stele,
Fiind gigâtă la stat
Ca molidvul drept și nalt;
Cu ochișorii ca mura,
Sprinceana pană de corb,
Fiindu-i întocmai gura
Pe omăt de sânge strop;
Mândră era copilița,
Nu-i tăcea un ceas gurița,
Și prin luncă alerga,
Și fluturași alunga.
IV
Ah, dar cum se poate oare
Să m-aprindă desfătare,
Ce mă îndeamnă să uit
Ca să spun ce-am început!
Mă întorc dar cu priință
Către timpul ce-au trecut,
Simțind o mare duință
De ce pe-atuncea n-am trăit!
Să privesc biruitoare
Oastea cea nemuritoare,
Ce pe dușmani învingea
Ș-a țării hotar lărgea;
Să privesc solii triimise
La scaunul românesc
De craii ce zădărâse
Pe zimbrul moldovenesc.
Lăcrimam gândind aceste,
Dar răsării făr’ de veste
Di-o rază ce-au luminat
Spre-a României olat!!!
La 29 ghenarie 1861 s-au deschis cu solemnitate secțiile
corpurilor legiuitoare ale Principatelor Unite...
(Înțelegeți, neamuri, și vă plecați,
cu noi este Dumnezeu).
V
Mă uit și văzui deodată
Că cerul ne-au triimes
Protecție neașteptată
Din a Europei congres,
Ce au urzit cu-ndurare
A românilor scăpare,
Și stima lor înălțând
Precum au fost oarecând!
Acea protecție sântă
Întruloacă și unește
România sfâșuită
Și românilor vestește:
“Că de acum România
Unită are să fie
În a sale vechi hotară
Cum au fost odinioară;
Și legi să-și întemeieză
Unui guvern moderat,
Pe pizmaș să-l înfrunteză
Ce mult timp i-au fost gelat”...
VI
O, protecție înaltă!!!
Tu sameni această dată
Cu marele prooroc,
Care pe munte de foc,
A legii table săpară
Populului bântuit,
Pe care el și scăpară
De un jug nesuferit...
Iar făr’ de-a ta apărare
Popoarele împilate
Nu-i chip să aibă scăpare
De a-și păstra libertate.
Precum Ștefan acel Mare,
Și Mihnea5 cu bărbăție,
N-au izbutit îmbinare
Răzlețitei Românie;
Și nici putu să o scape
De sângeratele labe
A leului răpitor
Și lumii pârjolitor.
Dar ea ca stejar de munte
S-au deprins, s-au învățat
Cu șioaie să se lupte
Și cu furtuni ne-ncetat.
Și tot încă odrăslește,
Pe păstor adăpostește;
Privind furtuna trecând
Și ea etern rămâind,
Sau precum vița-de-vie
Măcar vite să o roadă,
Odrăslește și învie
Și aduce iarăși roadă...
Deci prințul menit să fie
Domn a toată România,
Să facă țării mult bine,
Negândind numai la sine...
Să jure ca să păzească
Șarta țării nesurpată,
Să jure să ocrotească
Dreptatea la judecată;
Căci istoria privește
Faptele de merit mare
Și adânc le tipărește
Pe lespizi nepieritoare.
Și credeți, deși sunt frunză,
Ce vorbesc a mele buze,
Căci cu frunzi s-încoronează
Principii când se renomează.