Într-una din zile mergeam,
eu și Isus,
doar noi, pe-un câmp nesfârșit;
înfometați amândoi,
am ajuns la un măr.
De crengi atârnau doar două mere.
El a scuturat pomul,
și cele două mere au căzut.
El le-a cules:
și unul mei mi-a dat.
Pe celălalt în mână-l ținea.
Îmi-era foame și-am mâncat mărul.
Apoi am privit la el și văzui
că-l mai avea în mână.
Mi l-a dat rostind:
„Mănâncă-l și pe acesta”
Am luat mărul
și l-am mâncat fără reținere
întrucât mi-era foame.
Pe când plecam i-am privit chipul.
Oare cum aș putea să-ți descriu
tot ce-am văzut atunci?
O noapte de torțe arzând
în spațiu,
un vis dincolo de limitele noastre,
o oră-n plină zi,
toți păstorii-n pace,
fericiți de turmele ce pasc;
un ceas al serii
ce pogoară,
și pretutindeni liniște,
și-acel aer de-ntoarcere acasă;
și-n fine somnul, și visul.
Toate acestea le-am văzut pe chipul lui.
Mi-a dăruit cele două mere.
Și-i era foame, și eu știam,
îi era la fel de foame ca și mie.
Acum însă știu
că-n dăruirea merelor el s-a hrănit.
Mâncase alte fructe,
el s-a hrănit dintr-un altfel de pom.