Banal imperfect

Mă plimb pe malul mării,
Când vântul se destramă,
Și-n zare doi copii
Așteaptă a lor mamă.

Plâng pruncii că nu vine
Mămica lor frumoasă,
De mână nu ii ține,
Nu-i duce-n a lor casă.

Băieți sunt și învață
Să meargă, să-nțeleagă,
Că viața este hoață,
Cu ea nu e de șagă.

I-aș ține eu de mână,
I-aș săruta pe frunte,
Nu cred că sunt nebună
Că vreau să ofer multe.

Acum eu las să iasă
O grijă prinsă-n suflet,
Dar vântul nu mă lasă
Să pierd un vechi regret.

Îmi amintește-n șoapte
Răsfrânte peste pleoape,
Cum mi-am lăsat în noapte
Copilul peste ape.

Plângea și-mi era milă
De bietul suflet fraged,
Cum gravita cu silă
Pe noul leagăn umed.

Îmi amintesc și-mi pare
Atât de rău de mine,
De gândul care doare,
De ce e rău și-n bine.

Dar iată că apare,
Îngrijorată poate,
Din razele de soare,
O mamă, strănepoate.

Nu m-am întors spre mare,
Nu m-am gândit la moarte,
Să-mi iau la revedere
E mult prea greu în noapte.