uneori, o idee nouă este acel bisturiu care elimină din minte calupuri întregi de certitudini. o noua plajă se deschide în fața ochilor. ademenitoare. nudă. fascinantă. teritorii pentru a căror cucerire te-ai irosit sunt acum înghițite de ape. din urzeala fenomenală a istoriei, te trezești aruncat la coș de propria rațiune. clipa poate fi un instrument de castrare. dictatura părea eternă. ca și clipa. ceea ce ramânea era disperarea de a fi eu insămi. picatură cu picatură. împuținată prin rezistență. deși îndumnezeită. singulară. doar eu și un dumnezeu autoreferențial, oarecum ambiguu. de care mă apăram cu scutul poeziei. și cu scâncetul slab al unui prunc imaginar. poesia ca soluție perfuzabilă. bine dozată, perfuzia reduce toate funcțiile vitale la un proces de fisiune : o ancoră ce leagă de mal ambarcațiunea suprasaturată cu mărfuri inutile. viața era o marfă. și cuvintele erau o marfă. conștiința era o marfă. dumnezeu nu



blépomen gàr árti di’esóptrou en ainígmati. în oglindă tulbure mă descopeream nevralgică . precipitare subită a remembrărilor tenebroase. să avem răbdare, îi spusesem de atâtea ori. să nu înotăm prea departe de mal. să nu ne lepădăm pieile în nisip ca pe niște armuri. să nu încetăm să ne explorăm goliciunea sufletului. caracterele meschine. mintea blocată prin sentimentele de culpabilitate față de strămoși. omul fiară din noi. monstrul care stă de vorbă cu îngerii. în spuma valurilor el se pierde neîncetat, din ce în ce mai imens. eíte gnôssis, katargethésetai...meízon dè toúton. spălarea creierului. mergând pe o stradă goală, simțindu-mă privită de milioane de ochi. însingurare ce se cerea umplută cu obsesia unui clarvăzător apocaliptic. îl voi ucide pe dictator. în fiecare zi am făcut-o. marea este un bărbat cu nume de femeie: războinic multipar ce trăiește în viitor





dalit mă privea și îmi descria tot ce vede cu adevărat în ochii mei: nu femeie, nici măcar un homuncul feminin, nu, ci mai degrabă uluitorul oraș-insulă pe care aztecii l-au creat pe plute pe lacul texococo, dislocând milioane de fragmente din uriașa stâncă în formă de cactus. între un bărbat și o femeie se înfiripa adesea, precum în acele vremuri de străveche glorie militară, încleștări și lupte care hrănesc cu sânge și aforisme traumatologia cosmică. la rândul meu, îl spionam cu coada ochiului. vedeam în dalit un eu incontinent tranzitând fără încetare o conștiință universală incontinentă. eram două vârtejuri ce se întunecau. reîntoarcerea tragicului în societatea totalitară venea pe filieră oarecum post-modernă. floarea carnivoră a războaielor. cel ce o va culege, va intemeia o altă dinastie. dalit se sfârșea de febra de a muri lucid. îi ridicam capul și îi propteam bărbia în piept. îi apropiam ceașca de buze. sorbind laptele cald, el scotea aceleași sunete cu care gura unui copil se prinde și se desprinde de sfârcul matern. viața ca o imagine suptă






partea cea mai puțin vizibilă a sinelui meu devenea versantul său cel mai strălucitor: masca mortuară. este nevoie să mori mai întâi pentru a te naște cu adevărat. la plus grande, de toutes, c’est la mort, sans doute. ou l’amour. murisem de câteva ori. colivie în care semințele se uscau . dacă aș fi închis ușa tuturor vieților mele, cum oare l-aș mai fi putut căuta pe dumnezeu ? dar cum l-aș mai fi găsit, fără a greși neîncetat ? și fără accesul la dumnezeu cum aș mai fi înțeles că prin culpabilizare nu mi se va confisca niciodată clipa eternă ? întâi să stai în bătaia ocărilor celorlalți. să te zbicești în soare. să ajungi rădăcină. să te lași condus de fatalitate. rigor mortis. zâmbet candid cu care specia supraviețuiește tiranilor




în realitate, eu scrisesem concertul pentru femeile armence asasinate la începutul secolului XX. tot eu scrisesem și concertul pentru femeile din buchenwald. și tot eu scriam și concertul pentru femeile din est victime ale totalitarismului sovietic. rebeca a venit mult mai tirziu și, cum apa din rezervor se terminase, a făcut baie în apa unde mă spălasem și eu. nimium ne crede colori. știi că, în acest mod, adică intrând în apa din care ai ieșit tu, eu te pipăi de fapt?, ma întreba rebeca și apoi făcea vocalize în imersie. stătea cu capul sub apă și trimitea la suprafață sunetele sub formă de ciorchini. eu culegeam atentă aceste simfonii ca pe niște struguri și mai adăugam o notă pe portativ. poate că nici nu era muzică, ci doar un vin ușor. îi dădeam în fiecare zi antidepresivul de protecție. fără amintiri din lagăr. asta era deviza noastră. dar amintirile veneau prin sucul gastric. prin secrețiile vaginale. prin descărcările de catecolamine. prin stările de subfebrilitate. amintirile deveniseră rezervoare cu otravă, mecanisme de deviat traseul ființei de la starea de homeostazie. poetică somato-psihică a traumei existențiale. armencele din ghettou aveau fețele de sticlă. femeile din buchenwald aveau, toate, fețele de sticlă. și noi, esticele, în gulag, aveam , toate, fețele de sticlă. dimineața, ne sărutam pe obraz și, în clipa aceea, clinchetul paharelor umplea curtea lagărului cu milioane de suntele cristaline. una câte una, femeile se înșiruiau de-a lungul privirii gardienilor precum perlele într-un șirag de mărgele. ne mișcam ca niște marionete, învârtindu-ne din ce în ce mai repede în jurul unui ax. paradoxal, la un moment dat, eram aspirate pe o traiectorie tangentă la sensul propriei rotații. absențe simultane prezenței, în ciuda logicii absurde. așa le emiteam și tot așa le primeam și eu: sub formă de imagini captate de alți ochi, dar povestite vizual mai departe. amintirile sunt ipoteze neverificate ale realității: dar acele imagini nu puteau fi decât mărturii. o colecție de idei fixe din care se poate reconstitui o epocă. femeile vin în fiecare noapte la fereastra mea. și găsesc acolo boabe de grâu sau firimituri de pâine. alături un bol plin cu apă proaspătă. nimic nu se pierde în natură. eu poposesc la fereastra casei în care am locuit și ciugulesc sunetele copilăriei din lagărul totalitar. în jurul acelei muzici, o tăcere de aur. suflete ce nu se pot cuprinde. generațiile nu se întâlnesc decât în miturile esențiale. gropile comune ale memoriei. când rebeca iese din apă, îi văd numărul tatuat pe antebraț. 6124 r. ca o brățară. dacă voi muri înaintea ta, să nu-i lași să-mi fure brățara, îmi spune. numărul acesta este tot ce am.



există un istm unde pielea unei femei bătrâne se întâlnește cu tenul fără interogații al fiicelor sale. femeile se salută politicoase și comentează despre cât timp a trecut de la deschiderea muzeului de artă întâmplatoare. postere din estul insolubil în oceanul planetar. le tourment de vassilissa – la – belle, am botezat acel popas. bine îngrijit, beneficiind de o reclamă vizibilă, devenise celebru peste noapte. bărbații veneau de departe ca să culeagă fructe de padure și să înțeleagă traumele estului concentraționar. coborau din mașini și, cu harta în mână, se îndreaptau către insulele verzi împădurite. în vis, fiecare își ridica acolo o casă în care începea să danseze, mlădioasă, femeia sălbatică. în realitate, lumea civilizată dorea doar buruieni viguroase, bune ca ceai medicinal pentru o juventute perpetuă, bogate în oligoelemente, standardizate, afrodisiace, agreabile, tonice. între momentul când ești actorul ideal pentru propriul rol și acela de spectator, se creează un defazaj minuscul: cât ai cobori pleoapele, timid, peste o sală de bal unde soldații dansează înainte de a pleca pe front. nacked soul, nacked city. bărbați și femei iluminind estul cu amintirea unei astrologii ce sfida mitologia extremistă. o detașare stoică nu era echivalentul pasivității


în realitate, după gulagul totalitar, trebuie să redefinim conceptele de prizonier și de victimă. la început a fost cuvântul. apoi au fost închisoarea și lagărul. apoi prizonieratul ideologic. acum luarea de ostatici prin manipulare mediatică. captivitatea mileniului nostru se înfăptuiește cu lasoul și vitalitatea bombardamentului informațional. dar experimentarea în premieră a acestei tehnici s-a făcut asupra popoarelor estului sub dictatura totalitară. paranoia ca politică la scară mondială de inseminare ideologică, dirijată și supravegheată. chestie de mecanism. o tehnică ce folosește teroarea pentru a induce un anumit comportament caracterizat prin obediență, atitudine inflexibilă, suspiciune de relaționare și grave tulburări de personalitate. estul era un crucișător pe o mare agitată. pe măsură ce tangajul devenea periculos, începeam să arunc peste bord cănile, dulapurile, cărțile de bucate, saltelele, ușile cu vitralii, aspiratorul, covoarele, frigiderul, automobilul, lampadarele, tablourile, gardul, lanțul de la bicicletă, lanterna, mașina de tuns iarbă, aparatul de prăjit pâine, lenjeria intimă, caseta cu bijuterii, miile de volume din bibliotecă, lentilele de contact, periile, tacâmurile, legile canonice, cuvintele, sentimentele, fiorul. eu eram nimeni




zburam pe deasupra estului. avionul, prea mic, sălta peste nori ca o pălărie chinezească deasupra cîmpului de orez. resimțeam toate schimbările de altitudine direct în plexul solar. stăteam cu capul ințepenit într-o poziție neverosimilă, așa încât să nu pot privi pe geam. dar privirea îmi era totuși atrasă în jos. sub acel unghi abrupt, am zărit întâia oară milioanele de lighioane prin care circula sângele întinerit de doctrina fanatică a unui rai al lumpenului și prin care fluidul ideilor totalitare crease o rețea mondială de vase comunicante, cu acceptul tacit al lumii libere. oamenii noi se mișcau repede, încolo și încoace, într-o pozitivitate creată ideologic. artizani ai unei lumi materiale. seleucos I nicator, dupa ce își consolidase stăpânirea asupra mesopotamiei, a reușit să extindă granițele regatului seleucid pâna la fluviul indus. dupa cele șase războaie siriene, a țâșnit dintr-o ocnă un izvor de sânge. mă vedeam făcând baie în acel fluid roșu. ieșeam din apă întinerită. dar cu o piele pictată de un rash cutanat. tinerețea poate fi o stare alergică. dumnezeu nu se sinchisește de faptul că este invizibil. el continuă să mă țină de mână și după ce avionul s-a spulberat în milioane de particule stralucitoare. a muri este, între altele, o răsfoire pripită și aleatoare a universului





culpabilizări după stingerea formală a ciumei totalitare. unde este marea literatură ? unde este marea artă ? unde zac operele de sertar ? , întreabă cei născuți din dubitația subversivă a realismului dogmatic. chibiți și clovni. marionete și păpuși de plastic. da, îmi amintesc: retorica inconștientă a operei răstoarnă ușor doctrina principală a textului. dar textul devenise devianță, răspuns eronat dat existenței de lagăr ideologic prin mecanismele esteticii oficiale. iar opera propriu-zisă devenise fiziologia carcerală a minții ostatice. artiștii de curte se automutilau, practic, scriind după canonul politico-ideologic. discordanța care învinge inteligența prin armele demenței – aceasta era calea regală a artei de supraviețuire. disimulare. delir. dizlocarea raporturilor umane și strămutarea lor în coliviile gândirii cenzurate. și îmi mai amintesc grădina noastră de la șosea, îndopată cu sunetele prin care orașul își dădea duhul. stau întinsă pe patul spitalului necunoscut. doctorul așteaptă rezultatul analizelor. perfuzia mă scoate din șoc, trăgându-mă imperceptibil la suprafață. iar ochii mei fixează nivelul lichidului din flaconul elevat lângă mine. cine știe ce semne îmi bagă ăștia cu forța în memorie, îmi spuneam, lăsându-mă apoi cuprinsă de o stare de divertisment regal. scalvul și prințul. îndopați cu durere și plăcere. dezordinea. luxul de a fi viu. ritmuri. emoții ce complică viitorul. ce se intâmplă? când perfuzia ajungea la capăt, doctorul era deja un deconstructivist convins. sunteți, în fapt, tot ce nu puteți fi decât ca ipoteză, doamnă, îmi zise. v-aș recomanda o clinică pentru pacienți post-moderni. bolile din ziua de astăzi au substrat filosofic, îmi mai spuse, rușinat, doctorul, încheindu-mi până la gât nasturii bluzei. să nu răciți la noi. aveți fragilitatea cuvintelor ce nu-și mai încap în sens


trenurile împung noaptea cu un gâlgâit aspru. munții alpi rămân în urmă ca niște cârduri de pelicani. tot ce era copleșitor și fascinant în prima clipă, devenea familiar și primitor mai târziu. îmi așezam capul pe genunchi și ascultam cum toarce locomotiva expresului ce tăia elveția în două. un denotator rigid ticăia sub fontanela mea cu care așterneam semne moi pe harta nopții. adormeam, ca întotdeauna, cu impresia că, mereu, altcineva trebuia să stingă lumina. pentru ca spectatorii să poată urmări în liniște spectacolul. iar dacă se întâmpla ca unii să plângă la final, aceștia să nu poată fi văzuți. nu-mi păsa daca mă voi mai trezi sau nu. important este ca show-ul să continue în toți cei ale căror vise le trăiesc acum. culmea ironiei este faptul că, deși departe de est, mă simțeam din ce în ce mai aproape de el. mă întrebai: nu cumva tu ai ales exilul, pentru că estul devenise insuportabil? mă țineai în insectarul acelei priviri cu o interogație obsesivă. oare noi de ce nu puteam avea casa noastră? mirosea a fum. țăranii dăduseră foc la grămezile de frunze din grădini. pământul era pregătit pentru iarnă și pentru noile războaie. alte ideologii erau scoase din teacă. hârtii cu înscrisuri nemaivăzute scormoneau în civilizația subminată de propria discontinuitate profetică. rolul scris special pentru noi răscolea amintirile dureroase ale planetei. îi vezi pe spectatori?, te întrebam. unii dintre ei sunt noii dictatori, cei care primii ne vor scalpa. în noile lagăre. îi simți cum se stăpânesc cu greu ca să nu ne împuște? îi vezi cum abia se abțin să nu ne ia gâtul? le vezi pupilele dilatate de plăcere, la gândul că ar putea să ne arunce leșurile într-un fluviu întunecat? între timp, intrasem ținându-ne de mână în sala mare a operei din viena. don juan și ofelia. dar scena era teatrul unei farse. în sală răsuna o muzică de acordeon și nai, cu goran bregovici și zamfir, zelwer și încă un band necunoscut. pașii noștri uriași măsurau acum de jur împrejur la place des vosges. deja parisul ne orbea. europa este un continent splendid care în curând urmează să devină teatrul unor noi războaie. turism militar în floare. mulți privitori. se țin de mână și încearcă să ne strivească între piepturile lor. sau doar să ne oblige să le auzim pulsul. să nu mai cântăm pe la nunți. ne salvează grand père klonimus. el conduce camionul și șofează cu prudență. noi stăm înghesuiți în lada camionului și scrutăm obrajii deja uscați ai deșertului, ce descriu o natură timidă și feroce. de o parte și de alta a drumului, valurile de nisip îi îmbracă pe muzicanți în veșminte de paradă. când bomba explodează, fiecare dintre noi avea în fața ochilor un chip iubit. visând să mori tânăr, nu vei muri niciodată. visând ca nu poți muri, nu vei ști să iubești. visul este o formă de viață cu care se poate pune capăt războiului. dopul de la sticlă trebuie să fie etanș, vinul înțelept să rămână bătrân. cât pomenirea numelui









plecarea copilului în lume. laolaltă cu dalit. și împreună cu unchiul alex, care revenea după toate războaiele importante la matcă. împreună cu rafael. cu zaira și cu bunica. și împreună cu toți oamenii pe care i-am cunoscut sau despre care am citit ori am auzit de la alți oameni. spunând povești despre est. despre femeile care nu se mai trezeau din somnul facerii de copii ideologici. și plantele pleacă în căutarea norocului. și casa în care m-am născut. copiii nedoriți zburau pe deasupra cearceafurilor albe puse la uscat în lagărele aglomerate. în fiecare cearceaf se zvânta amprenta unui somn fără dragoste în care se cuibăriseră bărbatul și femeia de frica dictatorului. dumnezeu



adevărul este că actualul genocid, cel care elimină amintirile despre universul concentraționar din estul recent, este curățenia generală după ciuma roșie, efectuată prin manipulare mediatică. dar cei care o fac, cu cinism, vor aduce generațiile viitoare în postura de a nu mai avea un trecut veridic și recognoscibil. eram nu numai nebuni de legat, ci ne mai și prefăceam de cele mai multe ori. mai greu este să te prefaci că ești sănătos. că faci față exterminării cu zâmbetul pe buze. că nu te scremi să naști copii din afișe electorale. dar cel mai greu este să mimezi libertatea. doar o idee fixă. pe care o contractează, endemic, ca pe o gripă, dependenții de taxinomii. pe de o parte, se vorbește mult despre nimic. pe de altă parte, se tace de durere atroce. poezia a devenit din nou o arta deviantă care psihanalizează traumele colective. retrăim intriga din opera dominată de atmosfera originară a creerii cuvântului. existența estului sovietizat și femeile cabalist. big bang. semnul ca un ego confiscat de teroare. poate că limbajul esențial al unui spațiu concentraționar bazat pe tăcere și pe omerta nu era decât un spațiu al cuvintelor avortate. rănile postideologice cele mai mari au venit prin limba de lemn, afectându-ne inima, creierul, plămânii, rinichii, ficatul, ovarele, uterul, ovulul, celulele discariotice si eucariotice, acidul dezoxiribonucleic, genele, informația ereditară. sterilizarea focarelor de infecție, prin dezvăluire prozaică, este terapia cea mai apropriată restaurării chefului de a face poezie. exorcizând pofta de autodistrugere a estului. care și-a pierdut, în lagărele de muncă obligatorie, capacitatea de a mai vedea cine a fost, cine este și mai ales cine va fi. și la revoluțiile antitotalitare, unchiul alex a semnat condica tot cu arma de la patruz’s’opt. dar la plecare mi-a strigat din toți rărunchii: nu mai vreau război. eu am nevoie de târfe. și de capodopere



certitudinile filosofiei plecau de la incertitudinile ființei. cerneam făină deasupra unui mort găsit în subsolul casei noastre și nu auzeam în jurul meu decît șiragul de zgomote cu care dumnezeu pipăie suprafața tăcerii. mortul gesticula prin imobilism, în timp ce eu descopeream cu uimire că umanitatea actuală se face remarcată prin solidaritatea în nenumărate eșecuri colective, în care răul venea mai mult din noi, prin tăcere. oameni invizibili, marionete care ne înșiruiam de-a lungul informațiilor precum biții în arhivele prejuecăților istorice arhetipale. mituri ale autolizei. soluțiile tari la problema majoră a filosofiilor millenariste. istoria clipei era, de fapt, o anamneză a stării de bine pe care omenirea a ratat-o sistematic de-a lungul istoriei. prin supradoză de absenteism de la stabilirea priorităților: a fi liber sau a mai exista pur și simplu. mortul ca formă de redistribuire în spațiu a speciei. femeile supuse martiriului din lagărele estice. strălucitoare, hatikva, stunning, nerușinate. alegând un fel de a muri pentru care nimeni nu era pregătit ideologic. quand je parlerai les langues des hommes et des anges



cu mai bine de opt sute ani în urmă, câțiva călugări au ales să se încovoaie. și-au facut colibe din trunchiuri de copac. dar și o bisericuță din lemn. apoi s-au așezat pe locuri nemaiumblate de femei. dumnezeu venea la ei ba în chip de iapă lucioasă albă, ba în chip de iapă lucioasă neagră și se lăsa călărit. cu timpul, biserica din lemn nu mai putea adăposti în burta ei atâtea suflete, ce se înmulțeau văzând cu ochii. o femeie al cărei nume s-a pierdut în neguri a cărat timp de cincizeci de ani, cu carul ei tras de o pereche de iepe, una albă și una neagră, toate materialele necesare ridicării unei mânăstiri. niciodată nu a cerut nimic în schimb. dar în fiecare an dispărea în pustiu la fiecare a zecea lună. după care revenea și mai tânără și căra cele trebuincioase construcției. într-un târziu a mărturisit starostelui că și-ar fi dorit totuși să aibă sălaș de îngropăciune chiar în mânăstirea de piatră. episcopul locului nu a fost de acord. era femeie, nu putea să fie îngropată în locuri sfinte. dar după moartea ei, au dat poruncă să se cioplească din piatră chipul femeii, așezându-l deasupra unui contrafort al zidului ce împrejmuia mânăstirea. chipul cioplit in piatră al femeii părea că poartă în spate, asemeni unei păsări-duh, zidurile groase ale incintei, absorbind mânăstirea pe care a zămislit-o în zborul ei către inalt. numele femeii s-a pierdut pentru totdeauna. dar în fiecare an veneau să se oglindească în chipul ei feciorii pe care îi născuse în pustie, singură, în timpurile cît cărase munții de piatră pentru zidirea locașului. nici vechii iconari nu-și semnau altădată icoanele cu numele lor, ci scriau pe lemnul fraged doar ‚‚mâna lui ion”, „mâna lui dalit”, mâna lui alexandru”, „mâna lui grigorie”, ca simbol al prelungirii prin mâna lor a mâinii mângâietorului. nici numele femeii nu fu aflat vreodată pe zidurile mânăstirii. dar feciori din neamurile de feciori zamislite de ea în pustia pădurii neîndurătoare i-au găsit numele, mult mai tărziu, zugrăvit pe un curcubeu ce mijea în mijlocul estului sălbatic. era într-o amiază de primăvară, după risipirea gerului siberian, când pe curcubeu s-a arătat numele ei: „femeia cerurilor, lăudat fie numele tău”. maria. maltaca. irodiada. cleopatra. berenice. drusila. victoria. ioana. valeria. angela. marta. parascheva. tamara. bahaba. cristina. eugenia. eva. constantina. nicoleta. carmen. venus. artemisa. diana. aurelia. augusta. o iapă lucioasă era văzută câteodată bătând cu copita în zidul de piatră veșnic tânăr din care mijea la soare nemuritorul chip. părea să fie albă, părea să fie neagră. dar oare exista cu adevărat?



în "Îl vad pe Dumnezeu și nu mor".


***

Blog Angela Furtuna