ÎNSCRIS LA APA JIULUI

Aveam doar un înscris, doar câteva
cuvinte fără
nici un înțeles, amintind vag de iubire,
de ceva care nu a fost și nici n-ar putea fi.
Nu purtam în buzunare
decât acea motolită hârtie,
pe care erau abia tremurate un șir
de tremurate litere și care
purtau un mesaj către nicicând,
către niciunde, spre un sfârșit
nici bucuros, nici pustiu, spre
ceva ce mirosea a flori veștede,
a coroane de brad fără panglici,
așteptându-și înscrisul, care era
în mâinile mele, urmând
să-l scriu sau să-l las să cadă
în apa râului ce tocmai trecea pe acolo,
s-ar zice din întâmplare, dar nu,
ci dintr-o pură și simplă eternitate.

ntr-un târziu, în chiar noaptea aceea
am aruncat hârtia în valul
ce aștepta nelămurit pe mal, dar
în loc să plec, să întorc spatele
apei aceleia încă neagră, încă amară,
am sorbit din ea și abia mai apoi
mi-am amintit că era un înscris
chiar despre apa aceea băută nesăbuit.

Și-n loc să șed și să
plâng la acel țărm de Vaviloane,
m-am întors și am râs
și mi-am zis că nimic din ce e cuvânt
n-a fost și nici nu poate adevărat ca să fie.



PARCUL CENTRAL

Demult, demult au murit
ultimii trompetiști, ultimul purtător de tubă
și toboșarii care ritmau mersul
umbrelor, umbrelelor de soare și boncănitul
botinuțelor de satin, precum și căutatul orb
al bastoanelor fără folos, al meloanelor
ușor ridicate aproape la fiece pas,
pentru că toți se cunoșteau cu toți
și se salutau, ca în satele de unde au venit,
doar cu un fin zâmbet adus de la Paris.
Cimitirul ajuns și el aproape central
îi acoperă cu pământul lui dulce,
dar nu stinge sunetul ultimului marș
sau al utimului vals vienez.

Pe marginea acestei parade stăteau
în zdrențe cei care nu peste mult vor umple
cu sunetul bocancilor lor, cu șepcile lor
proletare aceleași alei, ignorând
marile lor valori ce veniseră și ele
tot de la Paris, pe sub șapca ponosită
a marelui Constantin. n inima lor băteau
doar inimile nenăscute ale celor ce azi
trec cu platforme greoaie, cu jeanși,
cu addidași ce nu se mai trec
din mode, cu plete în vânt,
dar care nu mai știu drumul la cimitir,
nu mai aduc aminte de fanfara, de vremile
de altădat' și nici nu se sinchisesc
de tăcere, de sărut, de infinituri. Ei
se sărută prelung, pur și simplu, oriunde
oriunde e loc de sărut, fără de teamă,
fără de jenă, fără sărut de fapt.

E două mii unu - anul Brâncuși -
cui să-i mai pese de el și de ce?