agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 13355 .



Suprema înțelepciune - detașarea
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Omar_Khayam ]

2005-11-08  |     |  Înscris în bibliotecă de Cosmin Dragomir






O, vino cu bătrânul Khayyām, și vezi de-nvață
Înțelepciunea-i sfântă: știm că această viață
E-un zbor înfrânt, iar restul atât e - o minciună.
Corolele se-nvoaltă anume ca să-apună.


Cereasca boltă pare o ceașcă răsturnată.
Sub ea-nțelepții temniți de teorii ocupă.
Tu să imiți iubirea dintre ulcior și cupă,
Ce sorb stând gură-n gură licoarea fermecată.


Nu judeca pe nimeni, ci cată să-nțelegi.
Eu beau, dar amintește-ți că ai și tu păcate.
De vrei s-ajungi la pace și seninătate,
Apleacă-te asupra durerii lumii-ntregi.


Cel ce-a cules în viață al Cunoștinței Măr,
Pe-adevărata Cale purta-va pașii săi.
Numai acela știe că azi e ca și ieri
Și mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintăi.


Un vânt de miazănoapte a vestejit azi floarea
Pe care o cântase în zori privighetoarea.
N-o plânge însă. Roza se va-nnoi mereu,
În timp ce noi dormi-vom în țărnă somnul greu.


La vremea primăverii pe margini de alee
Cu bunii tăi prieteni și-o fată cum e crinul...
Aduceți-mi o cupă! Cei care-n zori beau vinul
Nu țin de sinagogă, de templu sau moschee.


Răsplata cuvenită iar n-a venit. Zâmbește!
Să crezi că-un lucru poate fi altfel, nebunie-i.
Căci totu-i scris în cartea pe care-o răsfoiește
La întâmplare vântul uituc al veșniciei.

Nu am cerut să fiu. Mă străduiesc
Să trec fără uimire sau mânie.
Plecând, nu-ntreb pe nimeni dacă știe
Ce-a fost popasul straniu pământesc.


Natura cu-ale sale stihii și elemente,
Sofismul și-adevărul - îmi sunt indiferente.
Dă-mi vin și-atinge harfa cu modulații moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca și noi...


A stelelor rotire care-nconjoarâ firea
Provoacă amețeală la cei din valea lunii.
Khayyām, ține-te bine de firu-nțelepciunii,
Pe când în jur dansează din veac nemărginirea.


În para aurorii înalță cupa plină
Cu vinul ca laleaua! O altă cupă-nchină
lubitei ce-ți surâde. Pe-aprinsele ei buze
Să sorbi adânc căci mâine vei fi un pumn de spuze...


Nu poți aprinde marea, nici omul să-l convingi
Că fericirea multă adeseori înșală.
Căci cupa care-i plină, ușor chiar de-o atingi,
Se varsă. Dar intactă rămâne cupa goală.


Aș vrea să-ți spun o taină omisă din Scripturi:
Din tină de mâhnire e omul încropit.
Adună-aici o vreme ceva fărâmituri
Și-pleacă apoi cu grabă în neantul nesfârșit.


Când zorii strălucire pe sânii Terei varsă,
la cupa și golește-o! Dă-ți lacrima pe-un cânt,
Căci zori mereu veni-vor spre noi cu fața-ntoarsă,
Când noi vom fi cu fața întoarsă spre pământ.


Nu fii mâhnit că lumea-i perfidă și nedreaptă.
Nu-ți aminti și astăzi de cei ce nu mai sunt.
O fată ca o roză și cupa te așteaptă
Surâzătoare. Viața nu ți-o zvârli în vânt.



De-a lumii nedreptate cât timp roși-vom oare?
Cât timp vom arde-n focul acestei lumi stupide?
Ridică-te și-alungă chemările-i perfide
Și să serbăm parfumul și-a vinului culoare!


Plângea un strop de apă: "Sunt despărțit de Mare!"
Zâmbi atuncea Marea: "Noi suntem totul. Oare
Supremul zeu nu-i unda? Deși suntem departe,
Un punct ce nu se vede abia de ne desparte."


Îmi deghizez tristețea, căci pasărea rănită
Se-ascunde ca să moară. Vin! Și să spunem glume!
Vin, trandafiri și cântec! Și tu aici, anume,
Cu-a ta indiferență, frumoasa mea iubită!


De vrei s-atingi sublima singurătate-a serii
Și-a stelelor înalte, desparte-te de toate:
Prieteni și iubite. Nici lacrimă durerii
Străine să nu dărui, nici zâmbete-nșelate.


Zădarnic cercetasem și cărți și înțelepți
Și-am întrebat la urmă și cupa: "Ce va fi
Când am să plec din lume?" Ea gura își lipi
De-a mea: "Bea vin! Din moarte n-o să te mai deștepți."


Acestei lumi nedrepte să nu-i dai viața ta.
Nu-ți aminti durerea ce-a fost și ce-o să vie.
Lângă o zână albă cu sâni de iasomie
Ascunde-te de lume cu-o cupă-alăturea.


Dacă ești beat, Khayyām, fii fericit. Și dacă
lubita te alintă, fii iarăși fericit.
lar când visezi că nu ești, zâmbește mulțumit,
Căci moartea e neantul pe veșnicia-ntreagă.


Tu te hrănești cu fumul sărac din vatra lumii.
Cât o să-ți chinui mintea cu-a fi și a nu fi?
Nu-ți irosi câștigul de fiecare zi
Cârpind la zdreanța vieții pe care-ai s-o dai humii.



Mâini vom pleca, prieteni. De ce să ne lipsim
De vinul roșu și-o fată cu chip de serafim?
Câți au murit cu gândul că lumea e eternă?
Când n-oi mai fi, ce-mi pasă de-i veche sau modernă?


Cât timp au să te-nșele parfumuri și culori?
Ce-i rău, ce-i bine - Cartea pe cei naivi înveți-i.
De-ai fi tu chiar izvorul Zemzem, chiar apa vieții,
Tot în pământ la urmă tăcut ai să cobori.


Ferice-acel ce-n lume străin și liber trece,
Fără să creadă-n secte și în porunci divine.
Ca vulturul se-nalță spre cer, și nu petrece
Ca bufnițele printre tenebre și ruine.


Să beau și să mă bucur - aceasta-i partea mea.
Indiferenți mi-s zeii și orice erezie.
De-ntreb mireasa lumii: "Ce dotă mi-aduci mie?"
Ea-mi spune: "A mea dotă e bucuria ta."


Urzește lumea, Doamne, din nou sub ochii mei,
Să-ți spun cum s-o faci altfel. Și-apoi te-aș mai ruga
Să-mi dai o altă viață. Sau - mai curând - de vrei,
Ai milă și mă șterge pe veci din Cartea ta.


Închide Coranul și liber gândește
Și liber la toate în jur să privești.
Dă totul și iartă oricui te rănește
Și-ascunde-te-n taină când vrei să zâmbești.


Tu, ce ești rezumatul Creației întregi,
Nu mai cerca din pierderi câștigul să-l alegi.
la cupa grea din mâna paharnicului vieții.
Uita-vei și-astă lume și cea din țara ceții.


Nu cheltui-n tristețe părelnica ta zi!
Pe drumul nedreptății să-ți fie calea dreaptă.
Și pentru că la capăt neantul ne așteaptă,
Închipuie-ți că nu ești - și liber ai să fii.




Sloboade-mă Părinte, de-un calcul fără capăt.
Cu minusuri și plusuri. Vreau ca să ies din mine.
Un sclav sunt câtă vreme cunosc ce-i rău, ce-i bine.
Dar vinul libertatea mă face să-mi recapăt.


Când lași ca a ta frunte la idoli să se-nchine,
Tu ieși din tine însuți ca să te-ntorci în tine.
Când sorbi o-nghițitură din vinul roz în spume,
Tu te desparți de tine și te desparți de lume.


Azi ce-am să fac? Voi merge la umbră c-un ulcior?
Voi medita? Voi scrie? - O pasăre-a trecut
Și-acum se pierde beată în cerul arzător.
Ca dânsa m-aș vrea liber, - sus - în necunoscut.


De-ași fi cu zeii-asemeni, aș arde-ntreaga lume
Și-aș face-o alta-n care Adam - eliberat -,
Să poată lesne-atinge tot ce-un om a visat
Și fiecârui lucru să-i dea nou sens și nume.


Ești trist? Adu-ți aminte că-n jur atâția sufăr.
Și că dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ți o femeie cu sânii albi, de nufăr.
Să n-o iubești. Nici dânsa să nu poată iubi.


Cel care nu refuză tot ce-l momește-n jur
Un sclav e al dorinții și-o victimă-a durerii.
Tu sufletul păstrează-l mereu desprins și pur.
Să nu cazi în capcana amară a plăcerii.


Înțelepciunea-n viață-i deplina renunțare
La orice lucru. Altfel, amar te vei căi.
Doar rupt de orice grijă înseninat vei fi.
Afar' de asta totul e chin și tulburare.


Un joc de artificii e lumea: umbre vane.
Înneacă-le în cupă păstrându-ți mintea trează.
Și izbăvit ești astfel de-aceste vagi icoane
Și gândul imposibil ce zilnic te-asaltează.




Există două lucruri la baza înțelepciunii
Și două revelații deschise-s pentru unii:
Să nu te-nfrupți din toate ce se numesc mâncare
Și să te ții departe de tot ce viu îți pare.


Îți place să sorbi cupa cu buze rubinii.
Îți place să sorbi viersul de harfă și de flaut.
Dar astea sunt deșarte. Căci dacă n-am să caut
Să mă desprind de toate - nimica nu voi fi.


În vin o moarte afli. Ci-n cupă o magie-i,
Căci neantul-acesta naște o ramură-a veciei
Mă reînvie suflul lui Dumnezeu pe cruce
Și moartea cea carnală în hău de mine fuge.


O, inimă, te doare popasul pe pământ.
Aruncă de pe suflet al lutului vestmânt.
Și-astfel, desprins de tină, în sfântă curăție,
Spre ceru-nalt să-ți afli și sens și bucurie.


Eu vinu-l sorb nu pentru o mulțumire strâmtă,
Nu beau pentru refuzul vreunui dumnezeu,
Nici pentru ca să tulbur morala cea mai sfântă.
- Ci, bând - respir o clipă, ieșind din strâmtul eu.


Condiția umană cu greua-i umilire
Dizolv-o în delirul beției. Mântuiți
Vom fi astfel - și-n ceruri, de trupuri despărțiți,
Plutim desprinși dincolo de orice-ngrădire.


La cei răi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul.
A gândului esență în verb săracă-ar fi.
Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l,
O taină am pe care n-o pot dezvălui.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!