Deasupra lumii,
cucernicul stareț aprinde lumânarea:
tremurul luminii oblojeste rănile poftei,
franghii de fum aruncă orgolii de pe piedestale,
nasuri trosnesc sub pașii foșnitori ai toamnei.

Izbind cu cozile în muște sclipitoare
boii cerești
se roagă să se ierte greșeala din trufie și din înfumurare,
iar
clopotele întorc cu pioșenie cântecul lor de slavă.

Roasă de timp, făclia își întinde trupul pe coama dealului
trezind
un stol de porumbei din lanul de floarea-soarelui.
Jos, mai la poale, trec înjugați
boii blajini.
În car, pe fân, doi copilași mănâncă poame.
Nu cer averi :
e inutil să se mândrească în fața celor care pier-ca ei
și au aceeași soartă.







â