Totul începe înspre seară,
când ceasul din turn își începe rondul de noapte.
Când ceasul din turn își face rondul de noapte cu soldații lui
prin camera mea, printre cărțile rămase deschise.
Totul începe înspre seară, când scăpați din cazarma de fier
soldații ceasului încep să bată în scuturi și să alunge
cu bătăile lor toate vrăbiile care s-au cuibărit în mine.
Care s-au cuibărit în mine, printre rânduri.
Totul începe înspre seară, când scăpați din cazarma de fier
soldații ceasului pornesc să cucerească orașul. Da,
când merg pe străzi, deodată mă trezesc înconjurat de soldați,
de acești războinici care cred că totul li se cuvine.
De acești războinici care își ascut săbiile de privirile mele.

Totul începe înspre seară,
când ceasul din turn își face rondul de noapte prin camera mea.
Când strigătele orelor îmi intră-n celule…

Ceasul din turn strigă la mine cât e noaptea de lungă. Auzi?
Strigătele războinice ale ceasului! El mă urmărește pas cu pas,
deși în afara legăturilor mele secrete cu vrăbiile eu nu știu
să-i fi greșit cu ceva. Încerc să nu-i dau atenție și să-mi văd
mai departe de călătoriile mele printre vrăbii și șobolani,
printre șoaptele de dragoste ale sulfinei și gândurile mele
războinice. Încerc să-mi văd mai departe de călătoriile mele
printre cărți. Să-mi văd mai departe de călătoriile mele
dacă Maica Domnului tot m-a aruncat din brațele Sale în lume.

Totul începe înspre seară,
când ceasul din turn își face rondul de noapte cu soldații lui
prin camera mea, prin sufletul uitat deschis.
Când ceasul din turn își face rondul de noapte în sufletul meu.
Eu locuiesc într-un ceasornic – mi-am spus –,
strigătele oaselor aleargă toată noaptea prin mine.
Strigătele oaselor pe care cineva le macină ceas de ceas
și clipă de clipă. Strigătele unor călători printre cărți.
Strigăte pe care nu le cunosc și care nu-s ale mele.
Uneori deslușesc printre ele glasurile mamei care mă cheamă
din depărtarea grădinii, din albastru. Ale mamei,
care îmi leagă rănile cu mângâierile ei, care mă ceartă cu lacrima.

Eu locuiesc într-un clopot – mi-am spus –,
strigătele oaselor se întorc în fiecare seară acasă.
Eu beau la masă cu ele, Tristețea din capul mesei
face singură ocolul lumii și se întoarce, de fiecare dată,
la mine. Vezi, cineva a pus cu siguranță ochii pe mine,
roțile din cer ale ceasului mă urmăresc cu scrâșnetul lor de fier,
cu strigătul oaselor. Cu soldații întunericului.
Soldați pe care, în ultima vreme, nu-i mai dovedesc.
Așa că până la urmă va trebui să îmi strâng toate oștile
risipite în crâng și să accept lupta. Și să închei noi alianțe
cu slujitorii luminii, cu popoarele nordice;
cu hoardele migratoare care locuiesc în cer: cu Pădurea și Austrul.
Și să aduc la zi vechile mele tratate cu vrăbiile, graurii și mierlele.
Tratate din vremea când toate erau un ciripit și o bătaie de aripă.
Când toate locuiau într-un cuib: în mâna Domnului.
Da, va trebui să mă pregătesc pentru lupta cea mare!
Să-mi adun oștile și să ies în câmp, la bătaie.
N-am nici o teamă, Domnul este cu mine!
Deja Pădurea a pus pe fugă soldații cu verdele ei!
Și legiunile de vrăbii au dărâmat deja cu trâmbițele lor
zidurile întunericului. Ierihonul nopții.
Eu locuiesc într-un ceasornic.
În noaptea aceasta gândurile mele vor pleca la război.