Pierdut ți-e pasu-ntre stele-nghețate,
parcă simt cum îți cresc pe zâmbet noi zimți.
În zbateri moi de fluturi înnebuniți
pândește surplusul tău de păcate,

cu suflul fierbinte, cu ochii cuminți.
Sub simbol al frunzelor nemușcate,
suspinând des printre colțuri de noapte
vin cete de îngeri uciși în dorinți,

moment în care tot ce simt eu geme.
Se ofilesc înainte de vreme
degetele tale în crinii regali.

Mi te arăți mie și nu tuturor
în veșmântul fals și cețos de amor
dar rece și statică-n nuri ideali.