agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8825 .



Dragoste învrăjbită
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [George_Cosbuc ]

2005-11-11  |     |  Înscris în bibliotecă de Valeria Pintea



I
Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz -
Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz
Și umbla de colo până colo beată.
O vedea și mă-sa că e supărată
Și că-i joacă-n lăcrămi ochii arși de foc,
O vedea prin casă că se-nvârte-n loc;
Prinde-n mâini un lucru numai ca să-l prindă,
Iese-n tindă, intră, iarăși iese-n tindă
Și frământă casa cu nimic, așa.
Ieri, cât a fost ziuă, nu s-astâmpăra
Nici cât bați în palme, și-alerga silhuie,
O trudea vreo taină și-ar fi vrut s-o spuie
Și de multă trudă, n-a vorbit deloc.
S-a culcat în urmă supărată foc
Și prin somn întruna a vorbit cu șoapte.
Astă-dimineață s-a sculat de noapte
Și-a tors două fuse până s-au sculat
Ceialalți ai casei. Și-avea plânsă fața.
N-a vrut să mănânce. Toată dimineața
N-a vorbit nici două, iar când a-nceput
Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut
Albă și-apoi verde și-a izbit din mână
Fusul plin și furca și-a umplut de lână
Lavițele vetrei. - “Bine, fă, dar ce-i?
A luat în urmă cusătura ei
Cea cu flori - cămașă, soare de frumoasă -
Și s-a dus în pragul tindei, ca să coasă.
Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind
Nu știu ce să-i spuie, s-a crucit privind
Cusătura fetei: - “Nu vezi că se pierde?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde;
Crucile pe umăr nu le-ai dus în șir.
Numără, Simino, numără pe fir;
Trei le treci și două le desparți deoparte,
Ca să iasă forma scrisă ca la carte.
Florile altiței, tu le spânzuri sus,
Roșul de pe margini uite cum l-ai pus!
Și-ai cusut cu negrul fluturii pe coate!...
A văzut Simina greșurile toate
Și-a început să taie cusătura-n rând.
Se uita la pânză! dar nebunu-i gând
Alerga departe, numai foc și pară.
Când se-ntoarse-n urmă mamă-sa de-afară
Și-a pus mâna-n șolduri și-a privit-o drept:
- “Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept!
Ce-a fost bun: păi, uite mânecile-s rele!
Ce-ai făcut? Stai beată și te uiți la ele!
Ea prinzându-și toate sculele-ntr-un loc
Le-azvârli deoparte: - “Dă-le, mamă,-n foc!
II
Avea biata fată ca de ce să-și poarte
Sâmbetele însăși. Zi, că și la moarte
S-a gândit Simina, dar la asta nu.
Mă-sa e de vină! Mă-sa-i zise: - “Du
Câteva și Linei, că și ea-ți aduce!
Lina! Parcă fetei îi venea s-apuce
Și de gât s-o strângă până va muri
Lina, că din dânsa doarí le răsări
Cearta cu Lisandru! Lina-i vinovată!
Ieri, de la chindie, și-astăzi ziua toată
S-a izbit cu gândul, tot pe gânduri stând,
Parcă e cu farmec! Tot același gând,
Parcă-i sta Lisandru prapur înainte!
Se muncea Simina să-și aduc-aminte
Când s-au prins la ceartă, pentru ce și cum?
Ce-a zis el? Și dânsa ce-a răspuns, și-n drum
Cine-a fost s-audă? El a zis: - “Ei lasă,
Pentru-atâta lucru nu fi mânioasă!
Dac-am zis-o, iartă, n-am să ți-o mai zic.
Ea s-a-ntors grăbită, n-a răspuns nimic
Și-a plecat. Lisandru într-un suflet vine:
- “Nu te las, Simino, vreau să mor mai bine!
Nu te las acasă! Stăi, că faci păcat!
Uite, dă-mi o palmă și să fiu iertat!
El a hărțuit-o, n-a lăsat-o-n pace
Și-o silea să râdă. Hoața se preface!
Ea smucindu-și însă grabnic brațul drept
L-a lovit cu pumnul mânioasă-n piept
Ca s-o lase-n pace! Și-a plecat, nebuna!
Asta-i ce o doare, asta numai una:
L-a lovit! Lisandru, ca trăsnit, cum sta,
A privit în urmă-i și-a strigat așa:
- “Nu te cunoscusem, fă, mai dinainte!
Dar așa ți-e portul? Bine, ține minte:
De pe mine-ți crească iarbă verde-n prag.
Rău e și Lisandru. Dacă-l are drag
Într-atâta fata - și el știe bine, -
Cum îl rabdă locul, Doamne, cum îi vine
Suflet să mai umble zile supărat
Pentru-o vorbă numai? El e om bărbat,
N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie -
Pentru ce s-aprinde? pentru ce să ieie
De bani buni prostia oricărei femei?
Vezi, a lui e vina! Nu e vina ei,
A voit să-și bată joc de ea, s-o strângă
Cu țâțâna ușii- și-i venea să plângă
De necaz! Sărmana, ea s-a încrezut
Și-acum el în urmă vezi ce i-a făcut:
I-a spus verde-n față că-i mai place Lina!
Ea-l iubește, biata, cum iubești lumina
Ochilor, și toate-toate i le-a dat
Și-acum el o poartă gurilor prin sat,
O-nglotește-n vorbe ca pe-o vinovată
Tuturor le spune, că Simina-i fată
Mai așa și-altminteri, toți știu de la el
Că pe-un braț Simina are un negel:
Vezi cum vine, Doamne, peste om năpastea?...
Toată ziua fata s-a gândit la astea
Și din toate una mai mult răsărea:
Și-a bătut Lisandru joc numai de ea.
Și gemea Simina, foc acum pe dânsul,
Și strângea din gură să-și înghită plânsul.
III
A venit Joiana. Fata și-a luat
Donița, să mulgă. Era bine seară.
Cald bătea prin frunze vânt de primăvară.
Fratele Siminei, Nicu, tremurând,
Sta-n cămașa-i lungă de copil, ținând
Lumânarea-n preajma doniței. Deodată
El clătește ceara și-ngânând arată
Pe pământ cu mâna: - “Uite ce-ai făcutî.
Și târziu la urma urmei a văzut
Fata că de lapte donița e goală:
Mult pe jos mulsese, și-altă parte-n poală
Nicu e de vină! - “Nu mai văd defel!
Și-l izbi deoparte, și-a lovit în el.
Și plângând copilul și-a cătat cărarea.
Ea luând din mână-i volnic lumânarea
O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.
Nu mai era lapte și mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodată
N-a mai fost ca astăzi neastâmpărată
Și-a-ncetat Simina, ca s-a ostenit.
Când era prin tindă, ea și-a amintit
C-a lăsat aprinsă albă lumânare.
“D-apoi ce? Atâta pagubă mai mare!
Și-i sări deodată gândul la vițel:
N-a lăsat în uger lapte pentru el
Și-l auzi, sărmanul, cât de jalnic muge:
“Ei, dar ce-i o noapte! Mâine-n zori va suge!
Și-a nălțat din umeri. Iac-așa!... Ce-i pasă!
A intrat aprinsă și grăbită-n casă,
Donița punând-o după ușă-n cui.
Mă-sa stă crucită. - “Păi acol-o pui?
Vino și strecoară laptele odată!
Ea prinzându-și grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei și-l izbește: - “Ce să mai strecor?
Și răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Și s-a-ntors și mă-sa negrăind de teamă,
Nu cumva să bage omul ei de seamă,
Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joc!
Și s-au pus la cină. Fata sta la foc
Și când zise mă-sa: - “Haida, fă, la cină!
- “Nu mănânc!î răspunse și ieși-n grădină.
IV
Se-nserase bine. Turmele trecând
Zângăneau vrun clopot, și veneau pe rând
De la câmp. Amurgul înnegrise zarea.
S-auzea-n departe tremurat cântarea
Buciumului jalnic, ca un psalm în vânt.
Și plângea Simina și privea-n pământ
Și-și vedea viața toată pustiită
Dintr-o vorbă numai! Se simțea slăbită
Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus!
Și din ce? Simina n-avea chip de spus.
Ieri, de către seară, a plecat Simina
Ca să duc-o mustră de cusut la Lina,
Prietena ei, poate cea mai bună-n sat
Mă-sa-n târg fusese ieri și-a cumpărat
Mere; și Simina a luat trei mere
Să le ducă Linei. Și Lisandru-i cere,
Întâlnind-o-n stradă, mărul cel ținut
Pentru el! Ea-l dete însă necerut:
De pe piept cămașa vesel ea-și desface,
Singur el s-aleagă mărul care-i place.
- “Dar dacă iau două?î - “Bine, dacă vrei,
Îmi ajunge unulî! - “Dar dacă iau trei?
Și Simina râde: - “Mi le iei pe toate!
Dacă-ți place, ia-le!î - “Tu te superi, poate?
- “Nu, Lisandre; uite, aș fi vrut, așa,
Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da
Altă dată; Lina n-are doar să piară!
- “Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară
Să-ntâlnesc pe Lina, să-i dau mărul, vrei?
- “Eu ți le dau ție, nu i le dau ei.
- “Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine,
Și-așa mi-e mai dragă Lina decât tine.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
V
Ea stătea pe laiț sub cireș. Cu ea
A venit și Turcu. Liniștit ședea
Câinele de-alături și-și privea stăpâna.
Brațul stâng nălțându-l, ea-și aduse mâna
Până peste-obrajii rumeni și învolți,
Iar cu mâna dreaptă, apucând de colț
Mâneca ei stângă, își ștergea plânsoarea.
Se pornise vântul prin cireș, și floarea
A-nceput să ningă șișăind domol,
Și cădea pe pieptul și pe brațul gol
Al Siminii, stându-i albă-n poala rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Câinelui, și-n urmă câinele-a-nceput
Mârâind să miște capul. A tăcut
Câteva clipite și-a-nceput mai tare.
Fata, tresărită, se mira ce are
Câinele, și blândă ea l-a mulcomit.
N-auzea nimica. Vântul a clătit
Ramura pe care sta vro păsărică
Și dormea, și biata s-a zbătut de frică,
Și-acel zgomot dase cânelui prepus.
Ce-ntuneric! Fata s-a izbit în sus,
Și simțea că-i arde capul tot, ca focul,
Și de-amar năvalnic n-o mai ține locul.
“Prea sunt eu nebună!î Și pe când zicea
S-a nălțat cu totul, hotărât avea
Gândul să se ducă liniștit în casă.
Dar simțea o mână grea cum îi apasă
Pieptul și-o sugrumă, și o ține drept.
“Ce să fac în casă? Dar aici ce-aștept?
Și-i venea să țipe ca dintr-o pădure
Și-i venea să urle ca din foc, să-njure,
Și-i venea să plece, noaptea cum era,
La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca?
L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,
L-ar ruga, spunându-i că el nu-i de vină
Și plângând i-ar zice: “Nu fi supărat,
Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat!
El e bun ca lumea, el le iartă toate,
El nu ține minte și-ar ierta-o poate!
Și cu-aceste gânduri ea s-a-mbărbătat -
Dar în clipa asta Turcu și-a nălțat
Capul, întorcându-l într-o parte țântă.
S-a mișcat și fata și-a rămas ca frântă
Și simțea că ochii-i ca de friguri ard.
Cine-i? Ce-i acolo? S-auzea la gard
Parcă-i om, ce vine. Se gândea Simina
Că de bună seamă iarăși e vecina
Tudora, că dânsa, după obicei,
Rupe din gard vreascuri, când nu-i gardul ei.
Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită,
Pe când toată lumea doarme liniștită.
De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus
Drept la gard, și leicii furcă i-ar fi spus
Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,
Că de mult tot fură gardul, ș-apoi minte
Dac-o-ntrebi, și jură când e la prilej
Că de-a pus ea mâna măcar pe-un gâtej
S-o găsească moartă mâine-n zori vecinii.
Ba a spus odată tatălui Siminii:
- “Ce te legi de mine? Hai, să vezi ce ard,
Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard!
Vreai să-ți fac eu poate gardul nou? Ba bine;
Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine?
Ea-ți despoaie gardulî -
Și Simina sta
Locului, de spaimă nici nu cuteza
Să răsufle tare, ca să n-o audă
Tudora, și-a prins-o tremurul de ciudă,
Și simțea suindu-i sângele-n obraz.
“Slabă ești de înger!î Și-i era necaz
De slăbia de astăzi, ca de-o făcătură.
Câinele întruna mârâie din gură.
Ca să tacă, fata grabnic l-a adus,
I-a pus capu-n poală și pe ochi i-a pus
Mâinile, deodată a simțit că-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece,
Și s-a strâns de spaimă toată lângă pom
A văzut cu ochii cum trecea un om
Prin grădină. Iată-l! Þine-n mâini zăbunul -
Parcă-s doi - e umbră! Nu, e numai unul.
Un tâlhar! Se duce spre fereastră drept.
Inima Siminei se zbătea în piept
Ca pe mal un păstrăv, și vro două clipe
Nu-i venea răsuflet. Și-i venea să țipe,
Se temea. Să tacă mai rău se temea.
Ar fi mers în casă, dar dac-o simțea
De pe pași tâlharul? S-ar grăbi să vie
Către ea, s-o bată. Doamne, cine știe
Ce om rău e dânsul, rău, că altfel cum?
Vrun fugit din ocnă, care-ți sare-n drum
Și te-omoară. Iată-l, s-a oprit d-odată
Și tiptil s-așează la fereastră, iată
El își ține-n mână pălăria, stând
Ca lipit de ziduri, și din când în când
Își ivește capul, numai câte-o clipă
Și pătrunde casa și s-ascunde-n pripă.
Uite-acum se duce și-acum stă lipit
La fereastra casei cea din răsărit,
Tot mai des privește, tot mai mult s-arată.
Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată.
Nu știu cum Simina nu se mai simțea,
Îi venea să creadă și tot nu credea,
Dar în urmă omul s-a întors odată
Drept, așa că fata îi văzu curată
Fața-n zarea lampei. Roșie s-a făcut
Și-i venea să râdă de ce s-a temut.
Și-ar fi râs cu hohot, dar cu mâna stângă
Și-a-nvelit obrajii și-a-nceput să plângă.
VI
Se zarea de lună. Câinele-a lătrat
La străin, dar vesel fuga el a dat
Ca să-i lingă mâna și să i se-arete
Prieten. Și-atunci glasul plângătoarei fete
Se-ncerca să cheme câinele napoi,
Numai ca s-audă hoțul, că sunt doi
În grădină. Vântul, gata să se culce,
Murmura o rugă doinitor de dulce.
VII
- “Nu ești supărată?î - “Nu, dar tu?
- “Nici eu!
Și mă ierți?î - “Lisandre, eu am fost de vină!
Răsărise luna, galbenă și plină,
Ca o fată blândă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniștea și pacea zărilor albastre
Și cu dor să umple sufletele noastre.
Sub cireș iubiții mult timp au rămas.
Când din ușa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce: - “Unde ești, Simino?
Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!