Ea mi-a luat tăria în fiecare clipă,
Ea mi-a luat viața în fiecare ceas,
Ea m-a drenat precum o lună arzătoare
ce lumea vlăuiește-n mersul ei.
Treceau zilele ca umbre,
ca stelele curgeau minutele.
Îndurarea inimii ea mi-a luat
Și- a transformat-o-n dulci surâsuri
Era ca un boț de lut pentru un sculptor,
iar tainicele mele gânduri, degete:
îndărătul frunții ei gânditoare lunecau
și-acolo săpau durere-adâncă.
I s-au îngurzit buzele, i s-au fleșcăit gleznele,
Și o făceau să-și plece ochii de durere.
Sufletul meu intrase în lutul acela,
și se zbătea ca șapte draci.
Acest suflet nu mai era al meu, și nici al ei nu era.
Ea îl ținea în palmă, dar zbaterile lui
modelau un chip pe care îl urau,
o privire pe care-i era teamă s-o vadă.
Am spart ferestrele, am smuls zăvoarele.
M-am ascuns într-un ungher —
Apoi ea muri și-a început să mă bântuie
Și mă va bântui tot restul vieții.