deși
nu o va înțelege nimeni
aceasta e povestea
borangicului înflorit
era
ca la orice sfîrșit
de primăvară
bicisnic de simplu
războaiele se încheiau cu un strigăt
și o masă de cîini
se pierduse tot ce era de pierdut
armistiții se răspîndeau ca o boală
mirosea a moarte
a pămînt
și totuși era altfel acum
privindu-se în ochiul viclenelor ape
îi rămăsese doar nebunia gîndurilor
miile lor șoapte
ce nășteau cuvinte
cu limbile smulse
iar fierul rece al platoșei
îl sugruma ca un graal
în care fluturii morții
răbufneau uneori
ca un vin tînăr
dînd peste maluri
în adîncul cerurilor
ce nu mai erau

atunci
poate mîngîierea luminilor apei
sau poate gîndul la alte maluri
de pe alt pămînt
sau poate a vrut o clipă
să zboare
ca altădată
a ieșit din îmbrățișarea de oțel
ca dint-un cocon
a ieșit așa cum era
transparent
cu pieptul gol
ca și cum respira pentru prima dată
după o lungă naștere
cînd borangicul a înflorit
nedumerit
a privit-o în ochi
și el
și ea
au știut
că roșul nu era decît un fel de neîncredere
a sîngelui
atins de lumină
și l-a durut
nesfîrșita prăbușire
înspre sfîrșitul
început