Cu ochii închiși am pornit
spre margini apuse-n zenit,
pribeag în lumi călătoare.
Caravane mortuare
prin pereții moi de carne,
toamna vine să-mi răstoarne
sub pașii umezi de copaci
ochii născuți din vechii maci.
Curgând într-un fildeș de stea
fluturi se zbat la moartea mea

Privesc în gol, la infinit,
spre margini ascunse-n zenit
unde arde-n mugur păgân,
luna arsă, fără stăpân
pe cascadă nepătrunsă.
În palmele-ți stă ascunsă
ființa din ziua de ieri,
înmormântată în tăceri
unde liniștea se-adapă.
Îmi stingi un soare sub talpă.

Vechile pete de mucegai
sunt falsa potecă spre Rai.
Pribeag în lumi călătoare
mă-ndrept spre aprigul soare,
cu ochii închiși spre cer
călcând pe poteci de mister.
Colții de fildeș presară
o lume imaginară
la fiece colț de noapte.
Moartea e mereu aproape.

Cărând minutele din ceas
în urma timpului rămas,
de sub pașii mei, se pare,
caravane mortuare
se răstesc. Topind zăpadă
privirea ta iar mă scaldă
cu ploi din țurțurii fierbinți
așa cum știi tu să m-alinți.
Uitate în trecut, de timp,
Oftează gene-n anotimp.

Viscerele dimineții,
tăcute-n orele ceții
foșnesc lumina desprinsă.
Roua de sânge prelinsă
prin pereții moi de carne,
frunze-ale veșnicei toamne
însângerează iar poteci
dar prin amintirile reci
și cascade de ruine,
adulmec viața din tine.

Spânzurat, surâsul etern
peste cer unde norii cern
aer sumbru, se înfioară.
Cântecul trist de vioară,
visul care nu mai doarme
toamna vine să-mi răstoarne.
Zace răstignită pe cruci
soarta mea la alte răscruci
iar eu sunt departe de noi.
Mă-aduci mai aproape de ploi.

Sapi în mine adânci poteci,
cu vântul aspru când te-ntreci
în umbre întunecate
și lași doar frunze uscate,
cu seceta să-mi inunde
frunzele care-mi sunt crude.
Sub pașii umezi de copaci
striviți sunt groaznicii gândaci
metalici, contorsionați
iar viața ne ține legați.

Marea încă zace pe stânci
încrustată-n urme adânci,
munții cu vânturi se-ascut
în amurg roșiatic, mut,
florile plâng doar în rouă
iar cerul împarte-n două,
luna pretinsă de vârcolaci.
Ochii născuți din vechii maci
văd chiar și pe timp de noapte:
natura noastră-i pe moarte.

Aburi transparenți de ceață
cuprind soarele de gheață:
luna care stă să ardă
fără atingere caldă.
O sa cadă fulgerul trist
cu suflul său de ametist
visând marea colorată,
purpuriul de-altădată.
Curgând într-un fildeș de stea,
cade în toate noaptea grea.


Fluturi se zbat la moartea mea
curgând într-un fildeș de stea.
Ochii născuți din vechii maci
sub pașii umezi de copaci
toamna vine să-mi răstoarne
prin pereții moi de carne,
caravane mortuare
Pribeag în lumi călătoare
spre margini apuse-n zenit,
cu ochii închiși am pornit.