Inspirați, expirați, îl simțiți acum pe Dumnezeu?
Dumnezeu? E cumva
în această liniște a mea sufletească? Nu, e în
virtutea
ei. Virtute a curajului lumii care
a plătit intrarea și ieșirea. Ieșirea din trup? E o virtute că
îl simți pe Dumnezeu, doctore?
Această liniște sufletească, strălucitoare, de forma unui
bulgăre de gaz metan, plutind
ușor în aer, e așteptată să coboare să deschidă iar
balul, după ce sălile au fost
stropite de tine cu apă de trandafir. Ea, dispărută din
vedere la un moment dat în văzduh,
cometă. “Dealtminteri,
cometă”, întărești tu. Nu știați? Există informații privind
reapariția cometei: și după aspectul său...

La bal. La
bal ca la spital.
Balul
reapariției acestei
virtuți liniștitoare: unde buchețelele de flori de câmp se
vor împerechea cu pupezele de lut
copt și perdelele
prinse în cuie se vor împerechea cu scame de nouri –
surprinse, fiecare, de un zgomot. De ceva
insistent. Inspirate,
ajunse în rai. Surprinse de un zgomot
ciudat, asemănător unor bătăi de aripi de vârtej de vânt.
Bătăi de aripi? Aici, unde o găină
va tot încerca să culeagă o boabă de orez de pe
pardoseala
neagră și o va scăpa, în boaba
aceea e cumva ascunsă inima ta? În boaba aceea
e inima lui Dumnezeu. Parcă așa
vă povestea mama, nu?
Ah, cine-o să te scape de pacoste, inimă? Amarnică
pacoste. Unde este oare ea, liniștea mea
sufletească, pierdută...

Așa. Profitând de faptul că virtutea își
aranja pieptănătura în
fața oglinzii,
expirând neatentă – haț!, a imobilizat-o. Ea, scăpată din iad,
era un fel de pasăre de gheață
acum, murdară, cu
o coadă în formă de liră, cu care se pot face vrăji
noaptea: a
imobilizat-o punându-i pe cap o glugă... Ai prins-o tu, de nebună,
și ai dus-o acasă, plocon la picioarele
doctorului, înainte să-ți semneze fișa de externare din
spital. “Inspirați, expirați, îl simțiți acum pe
Dumnezeu?”