Cântul I
Cânt armele române și căpitanul mare
Ce-mpinseră păgânii și liberară țara,
Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru,
Peste Carpați trecură de glorie încinse
Și toți românii-ntr-una uniră sub un sceptru,
O acvilă, o lege, cum are ca să fie.
În van o crudă soarte i-alungă ne-mpăcată,
În van conspiră iadul să-i ție-n întuneric
Ș-asupra lor trimite fatala dezbinare
Și uneltiri străine și-mperecheri civile,
Căci Domnul îi protege și-i ține peste secoli
Și i-a ales să-și facă din ei tărie mare.
O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptății te-ncinde și te-nspiră!
Mută să fie buza profană ce te cheamă
Să amăgească omul și cerul să insulte.
Severă deitate, a crimelor pedeapsă,
Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,
Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare!
Eroica ta liră acordă cu unirea,
Fă să-i auz vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu dă semnalul, muză, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;
Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ți divină,
Și voi aprinde inimi, voi deștepta românul
Să te aținte-n față, să te cunoască bine.
Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nțelepciune bărbatului cel mare
Ce singur întreprinse și fapta-ndependenței,
Și fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Și patriei, re-mpinse barbari ce șiroiară
Din Orient încoace să-nece libertatea,
Să stingă creștinismul și lumea să subjuge
Sub oțelosul paloș și oarba neștiință,
Sforțând-o să își plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL păcii,
Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor și fală!
P-acela cânt, ș-ajută să bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu brațul și cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
Și mai fatali dinântru, și soartea ne-mpăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-și aflase omul s-o-nvețe să respecte
O nație celebră.
Întreagă România gemea de ani atâția
Sub jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatală și rea cobe-ncepuse Demiluna
A se nălța lucindă pe Dacia smerită.
Și glasul mueginiu în zi și-n miezul nopții
Svola purtat de vânturi ca arpă infernală
De crivăț șuierată, și răsuna profetic
Înfiorând creștinul în empia chemare
A numelui sinistru, țipând: Allah!- alt? hu!
Cambana solemnelă cu totul amuțise
Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;
Și ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,
Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare...
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Acum pe România plana al nopții angel
Și ușura-mpilarea și dorurile zilei,
Când repede, mai iute decât clipirea însăși,
Arhangelul s-avântă de pe Carpați spre Istru
Și-și îndreptează svolul spre vetrele lui Bucur,
În noua rezidență, și iată-l față-n față
Cu angelul dormirii. Se-mbrață, se salută.
C-a ochilor dulci raze ce-aprinde simpatia,
Ca două flăcări tineri ce se absorb într-una,
Ca două atribute ce întregesc ideea
În mintea concentrată, se înțeleg în clipă
Și ambii fac un angel mulțit în atribute.
Ca fulger sunt în curte, ating tot ce veghează !
Soldați în sentinelă, în prag adorm custodul,
Străbat la domn în domă, și scapără lucirea
Din candela ce arde, și stau în oratoriu.
Aci viața vieții, simbolul libertății
Icoana învierii când în triumf CUVÂNTUL
Dărapănă sclavia a sufletelor moarte,
Și înnoiește omul spre cugetul cel mare,
Însăși acea icoană lucea d-a sa splendoare
Și reflecta lumina din candela de aur
Ce-și înălța la ceruri o flacără-albăstruie
Ce-o aprinsese prințul cu pietoasa-i mână.
Eroul, după-o lungă, profundă cugetare,
Își terminase ruga cea după miezul nopții
Și-n jețul său purpuriu, cu fruntea p-a sa mână,
În planuri salutarii și varii, și mărețe
Își ațintase mintea către omnipotență
Și ochii pe icoană, a cărei cerești raze
Împrumuta puterea acelui dulce angel
Ce-alină orice cuget și-n aromire sacră
Pe cuvioși adoarme după fierbinte rugă.
Așa adoarme-eroul; și serafimu-ndată
Desparte de la sine pe fratele său angel,
Ca pe o calitate abstrasă din substanță;
Îl lasă la solia-i, și singur el, arhangel,
În toată frumusețea-i în umbră se deseamnă.
S-apropie d-eroul, ș-asupra lui întinde
O aripă alină și albă ca lumina;
Pe splendidele margini de fulguri diafane
Se-ngână, se mărită acele culori varii
A gloriei cu care își cinge cerul fruntea
Când răcoritei sfere anunță abondanța.
Cu ochii săi cerulii înamorat îl vede,
Preveghetor l-ațintă, să nu-l atingă rază,
Să, nu-l scoale lumina. Astfel o mumă vine,
S-apropie de leagăn la pruncul său cu sânul
Și cu surâsu-n buze, în pieptu-i cu ardoarea,
Se uită încântată la fructul tinereții
Ș-al păcii conjugale; acest fel serafimul
Se uită caritabil, ș-ardintea lui vedere
Vorbește, spune multe în domnul ce visează.
A cerului decrete acum sunt cunoscute
Lui Mihail cel Mare. Arhangelul e-n ceruri,
Și domnul se deșteaptă, drept în picioare sare.
Și caută, ș-ascultă, și n-aude nimica,
Nimic străin nu vede. A candelei lumină
Se nalță și se lasă, și vasul ei cel sacru
Se leagănă ușure p-aureea-i catenă,
Și un profum de viață dintr-însa se exală.
Mihai pasă la ușă și pe custod îl află
Dormind în a sa lance cu capul p-a sa dreaptă.
Se-ntoarnă la icoană. Și mintea-i se lumină,
Îndată-i vine-n cuget ideea învierii
Dezvoaltă, lămurită, acest fel cum la nimeni
Nu mai venise încă. Se cearcă, se-nteroagă
Și alt cu tot se simte. E plin d-o-ncredințare
Necunoscută încă. În inima sa simte
Decretele divine, și brațul ș-a sa minte
Capabile de faptă. Fântâna cugetării
Inundă de-adevăruri, ființa îi îneacă.
Repaos cere carnea și-n svol îi este mintea.
Cămara nu-l încape, și largii pași detună;
Străbate, restrăbate întinsa-i încăpere,
Gigantica sa umbră în lungu-i se deseamnă
Și repede-l urmează, circonferind pereții.
Vulcan în pieptu-i fierbe divina răzbunare,
Cu miile-i vin planuri întru restabilirea
A drepturilor patrii ș-a țării re-ntregire.
S-așează să răsufle. Umbroasa-i, lata frunte
În pumnu-i se-ncrețește și-i încovoaie brațul.
Astâmpăr nu e-ntr-însul și-ndată se realță.
Sublim este bărbatul când intră în el geniul
Cereștilor voințe și inspirat îl mișcă!
Materia frământă în neastâmpăr sacru
Și-ncinde carne, minte! E alt Enoh ce svoală
Pe aripa științei, răpit d-a sa credință!
E un profet în planuri, al doilea Elie
Ce pe un car de flăcări s-avântă către ceruri
Să-nveste majestatea c-o frunte radioasă!
Nu poate sta eroul, e drept la orologiu...
E mult până la ziuă! ci poate napoiază!
Și trece la fereastră să caute afară.
O aură ușure îi mângâie-ncet fruntea
Și părul îi răsfiră și-i răcorește pieptul.
Se reazemă pe brațe și se răpește-n cuget,
Revine iar în sine, și orele-i par secoli
Ce trec, cu toate astea, cu viața dimpreună,
Ce și ea ni se pare ca ziua strecurată.
Trec orele și, iată, cocoșul se aude,
Ce îi strabate-auzul ca ultima cea trombă
Ce cheamă la viață pe trepasați din secoli.
Răcoarea dimineții începe să se simtă,
Ș-alboarea nu-ntârzie, la răsărituri spuntă;
Se colorează-n urmă și purpura-și destinde
Ridenta auroră, și pier umbrele nopții.
Concerte mii de păsări salută dimineața.
Natura se deșteaptă, și cerul își deschide
Eterne porți de aur, și soarele răsare.
Primarele lui raze, lucirea matinală
Inundă de lumină peloria lui frunte,
Simbol independenței la cugete române.
Pe loc el se îndreaptă, se crede față-n față
Cu însăși providența, al cărei ochi l-ațintă,
Prevăzător îi spune că e deschis asupră-i
Și răsărit-a ziua. E ora rugăciunii;
Eroul îngenunche și-nclină a sa frunte.
În rugă totdauna tăcută-i era buza,
Și inima sa numai se exprima fierbinte
Și-și dezvolta simțirea ce limba nu e-n stare
Material să spuie; iar pietosu-i cuget
Pe aripe de flăcări ce-i prumuta credința
Svola până la tronul cerescului părinte,
Ca sacru olocaust de umil și drept suflet,
Și se-nturna în sânu-i reîncălzit, fierbinte,
Aducător de pace. Așa-ngenunche-eroul
Ș-ațintă la cer mintea, ce încă ca icoană
Cingea în tot cuprinsu-i cea vizie nocturnă,
Și grația divină în toat-a lui ființă
O simte revărsată, și-l face să exclame,
Tinzând a sale brațe: “O, Doamne al puterii,
Ce-n zile de pericol ai fost a mea scutire!
Și când turbat nimicul cerea a mea viață,
Atunci ca prin minune trimis-ai al tău angel
Când îmi lucea în ochii-mi securea ucigașă1
A omului de sângiuri, și îmblânziși cruzimea,
Făcând a-i cădea arma din mâna-i tremurândă.
Și mă salvași din gheare a fiarelor bipede,
Ca să-mi încrezi la urmă căzutul acest popol
Și varga domnială. Tu, Doamne al minunii,
Al grației ș-al vieții! binevoiși ș-acuma
A-mi revela arcane decrete, salutarii.
E Domn, Domn, Zeul nostru! Românilor s-arată;
Glorificat să fie trei-sântul al său nume!
Și-n binecuvântare cerescul său ministru,
Ce-n numele lui vine, o, suflete, mărește-l!”
Era încă-n genunche Mihai, plin de sudoare,
Și lacrime eroici ștergea de p-a sa față,
Când ușa se deschide și intră scutierul...
“Ce știre?” “Preasfințitul Eftimie...” — “Sosit-a?”
“Cu ziua dimpreună intră în capitală
Și la metoh așteaptă, solește-a sa venire
A s-arăta la curte”. — “Să vie.” Scutierul
Se-nclină, tăcut iese a împlini comanda.
“Binevenit să fie al Domnului ministru!
La timp sosi păstorul, și cerul îl trimite.
Ce cauză îl face Târgoviștea să lase,
Să vie toată noaptea? ș-atâta neastâmpăr
A mă vedea îndată?... Mi-e foarte necesariu
Cu el a mă-nțelege. Păstorul ce veghează
Când turma e-n pericol, și prințul ce nu doarme
Când îngenunche țara, din ochi își cunosc păsul,
Nici unul nu e iudă... Se cere-aci unire,
Bărbați a te încrede, făcuți a te-nțelege...
Mult poate chiriarhul cu viața cuvioasă...
E legea înainte, și patria, și fiii,
Ș-averea, și viața... Le-a prețuit românul.
Boierul e rea fiară! el numai se orbește
Și toate și le vinde pe o speranță numai
Când are înainte o umbră de domnie.
Ci om e și boierul, și omul e amestec
De angel și de demon... Avem și partea bună,
Iar partea infernală e rea când e-n putere...
A împilat-o turcul... Să nu pierdem speranța.”
Așa cugeta prințul și cuvânta cu sine,
Când intră chiriarhul Eftimie, zelosul.
În Domnul îl salută și-l binecuvântează.
Eroul se înclină cerându-i umil dreapta
C-o demnă curtezie, ce-nnobilă mărimea;
Îl pune jos să șază și caută în ochii-i,
Și recunoaște-ntr-înșii aceeași exprimare
Arcană și divină a visului de noaptea
Ce aprinsese-ntr-însul acea mânie sacră
Și regeneratoare. — Tu, muză, spune-acuma
Ce vorbe-au între sine păstorii și cu prinții
Când își cunosc solia și păsurile țării,
Când au ca să reforme și inima, și mintea
Popoarelor căzute, când răul predomină
Pe mic și peste mare, și toți s-abat din calea
Prescrisă omenirii, și nu e pân’ la unul;
Când au de a se teme de jugul din afară,
De intrigi intestine, și când conspiră iadul
Asupra învierii a omenirii stinse
În moartea cea morală. Tu spune, sau tu fă-ne
A devina propusul și planul, și vorbirea
A doi români ce singuri erau meniți de Domnul
A realța poporul ș-a da viitorimii
Exemplu de mari fapte și cuget necesariu,
Să știe că românul nu moare, și-l așteaptă
O soarte radioasă, serbată-n preursirea
Divinelor decrete. Tu, muză, fă-ne iară
Să știm că viu e Domnul și e progres în sine,
Și-i așteptăm venirea, ce popolii realță.
Tu spune toate, zeie! Creștină libertate!
Căci până la noi fama nu ne-a adus nimica
Din câte se vorbiră în doma domnială
Cu Dumnezeu de față.
Cântul II
Treizeci de zile-asemeni mai răsăriră încă
Pe trista Românie, și soarele asemeni
D-atâtea ori trecuse peste aceleași scene
De cereri fără margini, de pradă, violații,
D-ucideri fără teamă, de țipete, de sânge.
De când în când păstorul se arăta la curte
Și se-nchidea cu duca în lungă conferință.
Boierii între sine aveau adunări dese
Și chiriarhu-adesea era cu ei de față.
În cele de pe urmă, nu înnoptase bine,
Și adunare mare era la banul Manta.
Era închisă poarta ș-un ferentar sta-n pândă.
În curtea spațioasă se tot auzeau giruri
De cai și clunțul zornet zăbalelor spumate
Ș-acea scuturătură ce duduie ca tunet,
Și baterea copitei, spărgând în neastâmpăr
Gunoiul bătăturii cu iarba încolțită,
Și ninchezatul ager.
Feciorii primblau încă chingați, înșelați caii
Până să-i dea la iesle sub tinsele umbrare.
În case-era-ntuneric; în sus, în capul scării,
O surdă licurire din îngânată lampă
Își revărsa lumina în lunga intrătură
Și arăta vederii bătrâni, gălbui pereții.
La ușa de intrare a sălii de ospețe
Sta un fecior din casă cu mâna sa pe cheie.
În fund, în fundul sălii, un pat cât ținea latul;
O scoarță purpurie în late vergi florate,
Þesută de băneasa, sta-ntinsă în tot lungul,
Și atârna la vale stufoși și mândri ciucuri;
Și laviți prelungite în dreapta și în stânga
Roșeau într-o dimie întinsă-n ținte albe,
Þesută iar în casă. O tavolă rotundă
Și mare sta la mijloc, c-o stofă belicoasă,
Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dânsa,
Cu tot, de tot de aur; o carte ferecată
În smalț și nestemate, și luminări trichellii,
O vargă pastorală și sacrele vestminte,
Pontificala mitră lucea naintea crucii.
În cap, în fața ușii, un jeț de nuc prea neted
Și vechi din alte zile, cu perna, rezemântul
De catifea verzuie, cu ținte pe el galbeni
Ș-auree-n jos funde. La răsărit, icoane
De la străbuni lăsate, ș-o candelă măreață
Ardea întru tăcere, în sus, dasupra ușii,
Însemnele băniei în arme-nchipuite,
Cu lănci între stindarde, în jurul unei perne,
Cu un toiag pe dânsa ș-o neagră gugiumană
C-o penișoară albă; și două steaguri drepte
Drapa băneasca ușă. În partea cea din stânga
Erau două coloane masive, de stil moric.
Din una pân’ la alta, o vargă de fier groasă
Ș-o draperie deasă de dânsa suspendată,
Cu ciucuri și cu funde, ținea ușor intrarea
Cea largă, spațioasă, formată-ntre coloane.
Un alt fecior din casă, nepot de sor’ lui Manta,
Aci lângă cortină introducea pe oaspeți
În stanța afundată, trecând prin intrătura
Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,
Bătrânul banul Manta și banul al Craiovei,
Mihalcea, belicosul, și vornicul Dumitru,
Și Mircea cel hotarnic, Mirică logofătul,
Isar și Teodose, mintoși logofeți ambii,
Vistierii Dan și Pană, spătarul Vintilică,
Spătarul Văcărescul și aga Vitejescul,
Și aga Luca-Lungul, și Radul Bărcănescul,
Tustrei frații Buzeștii, Calofirescul Radul,
Și capul lor, păstorul Eftimie zelosul.
Era-nvestiți cu toții ca-n zile de paradă:
Îmbrăcătura strâmtă, îngust găitănată,
Intra în cizme galbeni ce zornăiau în pinteni.
Pieptare pe corp strânse în găitane late,
La căpătâi cu nasturi; pe umeri chepenege
În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,
Pe margini cu hârșie, lovea-ntr-o parte coapsa.
D-o bellică centură ce cuprindea mijlocul
Într-o curea cu ținte, cu zale aurite,
O sabie-appendută suna-n toată mișcarea.
De gât decora pieptul colana cea de aur,
Cea rămășiț-antică de cavalerii Romei.
Pe spalle cădeau plete din mica gugiumană
Și pusă la o parte, cu fundul lăsat roșu.
Iar banii-aveau, pe umeri, în loc de chepenege,
Un lung și splendid conteș; la mijloc cingătoarea
Mai lată de mătase, cu două mari, rotunde,
Masive, d-aur copce, ș-o pană-n gugiumană.
Iar chiriarhu-n straie de lână umilită,
Ș-o glugă monahală acoperea cărunte
Și cuvioase plete, căci pân’ atuncea încă
Gâmfarea bizantină nu corupsese clerul.
“Rău se-ncuibă păgânul în țară, badeo Udreo! —
Suspină vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!
Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ăi tineri!
Pe când eram eu june ș-aleserăm cu toții
Din Afumați pe Radul, când pașa din Nicopol
Venea ca bei al țării, cinci bătălii tot una
Avurăm cu păgânii și-nfrânserăm trufia
Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe țară!
Cadiu în tot orașul ! Turcime în tot satul!
Junghieri și pradă mare! Erau turbați păgânii.
Junimea boierească p-atuncea avea sânge;
Cu mic, cu mare, țara era în arme toată
Și mi-ți făcea pe turcul să ne respecte dreptul.
Turcii d-acum sunt loaze, borfași, suferiți trântori.
Câți cugetați să fie cu toții-n toată țara?”
“Sunt mulți, ucigă-i crucea! — răspunse Dan
vistierul;
Vro trei mii rămășițe de la domnii trecute
Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepăsare
Și moalea cârmuire, rămaseră în țară
Ca negustori, să zicem, și-n faptă ca lăcuste.
Pe lângă ei veniră pungași cu punga seacă,
Acei ce-mprumutară pe hoțul de Lisandru
Să-și cumpere o țară ca să o poată vinde;
Și spre-a-și lua iar banii, luară în arendă
Veniturile țării cu oameni dimpreună.
Și datoria-aceea e rea, mare gangrenă,
Din zi în zi tot crește, se tot mulțesc datornici;
Se-nfipseră în țară ca lipitori mârșave
Ce nu le mai smulgi altfel fără să rumpi și carnea.”
“Le dai un praf de sare d-a neagră ca și ele,
Și-apoi le vezi cum varsă, stârcindu-se, ăl sânge”.
Prorupse Rad’ Buzescul c-un eroism sarcastic,
Și râseră boierii c-un râs de răzbunare
Ce-anunția mari fapte.
“Pe lângă-aceste fiare, alți vro trei mii ne-aduse
Tot ciuma de Lisandru, sa-i fie, biet, spre pază,
Să stoarcă cu ei țara și să domnească-n pace, —
Urmă tot Dan vistierul, — căci el le da simbria.”
“Despotul în putere nu e fatal atâta
Ca deșirata iazmă de un tiran molatic, —
Prorupse chiriarhul sorbit în ascultare.
Cea temere vulpeană, cea remușcare cruntă,
Ne-ncrederea în toate și frica și de umbră
Îl fac uimit s-alerge la simbriași venetici
Și-n mână le dă viața cu țara dimpreună.
În dreptul lor acuma ei ca p-a lor avere
În lung și-n lat o pradă!” “Unde mai pui acuma, —
Urmă iar vistierul, p-aceștia din urmă,
Măriei-sale gvardii, ce din Constantinopol
L-aduseră în țară și nu mai vor să fugă?
Spahiii se-ndulciră la mierea și la untul
Ce cură copioase ca-n raiul ce visează
Păgâna spurcăciune! Mult le plăcu viața
Trândavă, vagabondă și mult le veni bine
Cu traiul cel ușure al celor dinainte
Pungași, ș-adică gvardii ce mi-i aflară-n țară.”
“Noi nu știm ce le place, adăugi bătrânul,
Nici cum le vine bine. Noi întrebăm acuma:
Stau ei după tratate? Avem vro legătură?
Se află vreun ordin al Porții spre aceasta,
Ca-n timpii lui Mehmet-bei ce aducea firmanul?
Că, dacă coconașii nu știu cu arma-n mână
Să-și apere moșia și să-și păstreze dreptul
Ce bunii lor, bătrânii, știură, cu-al lor sânge,
Să-l lase-n moștenire pe mari, sânte temeie,
Încai să afle lumea că ne-am supus de frică.
E vrun firman al Porții ce nu va să cunoască
Tratatele-n ființă, și noi, biet, nu cunoaștem
Nici cum se ține pala, nici cum se-mpumnă lancea,
Și d-aia turcul astăzi se joacă cum îi vine
Cu casca dorobanță, cu conciul femeiuței?
Aceasta voi să aflu, să ne luăm de una.”
Atuncea logofătul, mintosul Teodose:
“O, unchiule, răspunse, se știe că vrun ordin
Nu este de la Poartă a ne călca tratate,
A ține turcii-n țară și a-i lăsa să-și facă
Geamii și locuințe, să stoarcă pe creștinul,
Să ne batjocorească și legea, și credința,
Să-și facă jucărie cu viața noastră însăși.
De față vreun ordin e drept că nu se vede;
Vedeți însă c-aicea e marghiolie mare,
Că e hiclean păgânul și nu știe de lege.
Încetul cu încetul, se-ntinde mereu turcul,
Și noi astăzi de voie, iar mâine de nevoie,
Și mai târziu de frică, să-i dăm ca de la sine,
Știi, una câte una, până s-or face toate.
Prin colonii urzite, d-o parte crescând turcul,
De alta stând românul, îți ia astăzi copila,
Mâine-ți ucide tata, îți spânzură flăcăul
De ce să aibă suflet să-și apere surora
Ș-o mumă disperată; copilul ți-l turcește,
Pe desfrânat ți-i face beșleagă, să momească
Pe alții ca și dânsul, până când, iată, țara —
Curat țară turcească. Impuneri d-alde astea
Nescrise și piezișe cu mult sunt mai fatale
Decât cele d-a dreptul, până când mai e sânge
De românel prin vine și vrun boier ca Manta
Ș-o biată spadă-n mână, că știi unde te afli,
Și ori mori ca românul, ori mi-ți înveți pe turcul
Să-ți recunoască brațul, d-a dreptul repezindu-l
În sânul unei hurii.” Se bucurau bătrânii
La vorbele frumoase ce deștepta curajul
În inimile june. Cât el de nalt se scoală
Buzescul cel mai mare, ce nu prea vorbea multe,
Și-și spune al său cuget: “Ce ordin ori neordin?
Vedem cum merge treaba... De ici se îndreptează,
Și colo e-ajutorul.” Și sună țeapăn pala,
Nălțând la ceruri brațul, fierbând de răzbunare.
“Sunt semne bune! bravo!” strigă banul
Mihalcea.
“Și binecuvântate să-ți fie ale vorbe”,
Adăugi păstorul, ștergând lacrime calde.
“Nu s-au pierdut românii! strigă și banul
Udrea,
Ci stați, să știm ce facem. Noi ne sculăm cu arme,
Și țara e puțină, de tot dărăpănată.
N-ar fi de cuviință întâi să ne-nțelegem
Sau cu vecinii noștri, sau c-o putere mare,
Să cerem ajutoare?” “Ce ajutor, nea Udreo?!
Precurmă logofătul Isar cu carte multă;
Nu este la loc vorba: pesemne d-alianță
Ai vrut s-aduci cuvântul; căci fratele moldavul
Și dincoaci transilvanul e într-aceeași stare,
Și toți avem nevoie să ne întindem mâna
În strânsă legătură și unul pentru altul
Să sară spre-ntărire, iar serbul și bulgarul,
De-și simte scăpătarea și jugul, scoată arma
Și cauză comună cu noi vie să facă.
Așa înțeleg lucrul. Iar dacă mergi cu mintea
La neamț sau leah, sau ungur, să cerem ajutoare,
La astfel de-mprumute e camăta prea mare,
Și lipsa d-ajutoare ce nu le mai poți duce!
Nu vă-ncurcați cu șoangheri și cu puteri de astea,
Că unii ca aceștia or să ne puie capul
În numele credinței. D-o fi să scăpăm astăzi
Ca să cădem iar mâine, schimbând mereu la juguri,
Sau să întindem mâna, cerșind când ici, când colo
Scutire și protecții, mai bine, frați, cu turcul,
Mai bine jugul aspru; devie toată țara
Un pașalâc în formă: căci tot mai ai d-a crede
Că poți scăpa odată. Despotul d-altă lege,
Ce nu prea știe multe, încai te-nvață minte
Să poți fi om odată. Să știți că turcul scade,
Căci legea îi e oarbă; ș-atunci creștinul neted
Își ia cele pierdute. Eu, zău, râvnesc la grecul,
C-acum e pus prea bine și a scăpat de smorfuri,
De titluri bizantine, și nu-i rămase alta
Decât căzute templuri ș-aducerea-aminte
De gloria străbună, servată într-o limbă
Curată și divină; și suveniri c-acestea
Reîntregesc popoare. Să știți că ei odată
Or să mugească astfel cum să-i auză lumea
Și pe temeiuri bune-și vor re-ntări ființa.”
Se scoală după-acesta Calofirescul Radu
Și zice mai d-a dreptul: “Boieri, cu alte vorbe
Îmi place mie pala ce-n ambele părți taie
Și luce pe dasupra popoarelor corupte,
Și capul ce se nalță mai sus de apa dreaptă
Mi ți-l retează iute, să vie la măsură.
E bună, zău, măsura, și-n noi capete multe
Le văz cam țuțuiate”. “E bună vorba, tize!
Adăugi și Radul Buzescul din Craiova;
S-a îngâmfat boierul, s-a sfemeiat cu totul;
S-a dus acea virtute de suflete române,
Ce îi părea batjocuri oricare alte titluri
Ce ies din rânduiala anticelor costume.
Mărimea cea română a fost numai în nume,
Ce-și face omul singur, și-n titluri ce posede
Pe-ntreagă demnitate și numai pe persoana-i.
Acum îl vezi c-aleargă după grăfii străine,
Să-și împletească coada cu bendă baronală
Și cruci să mi-și atârne p-un piept făr’ de virtute,
Să iasă de vânzare ca marfa necătată.
Boier e meserie de apărarea țării,
Iar nu nobilitate; căci nobil tot românul
A fost întotdauna, ca cetățean de Roma.
Zău, legiuni atâtea ce stinseră dăcimea
Nu mi-au venit p-aicea a domina tărâmul
Sacrat cu al lor sânge, ca să-și repuie-n urmă
Romanele lor drepturi. De când pierdu românul
Orgoliul de sine ș-uită a sa mărime
Și începu să lingă străină nobilare,
D-atunci prevăz că țara e p-a pierzării cale,
Nu scapă până-n urmă de soarta ce-o așteaptă
Și vine drept la vorba cu multă cumpănire
Ce zise logofătul. Protecții d-alde astea
La nepoțeii noștri or să le dea prin piele.
Departe d-aste locuri relații d-ajutoare!
Și eu prefer mai bine o pală ce te-nfrână
Decât veninul dulce din cupă poleită
Ce-mbată și desfrână ș-omoară de tot statul.”
“O, fiilor, să fie cu dumneavoastră Domnul! —
Mai zise chiriarhul aprins de un dor mare.
Ce bună vă e vorba și mintea bărbătească!
De ce nu am putere să fac să cugeteze
Pe toți boierii astfel! căci toate le-ați zis bine.
E mare tirania când, chiară și sinceră,
Se dă d-a drept pe față și, nepărtinitoare,
N-alege mic sau mare, egali pe toți îi face
C-a cerului dreptate. În ea se-nvârtoșează
Și braț, și piept spre luptă, și suflet se-mbărbată
Spre marea suferință a crudelor martire
Și-ntreaga scuturare a jugului tiranic.
Ea-ți ia viaț’, avere și însăși libertatea,
Îți luptă legea-n față, te sforță să o lepezi,
Te cheamă la martiriu să întrevezi stâlparea.
Se santifică omul în asprele catene,
Sunt frați în fiare sclavii, se întăresc în Domnul.
Se pietrifică brațul la bandele metalici,
Și când într-însul bate oțelul tiraniei,
Răscapără scânteia divin’ a libertății
Și-ncinde inimi, suflet, erou devine sclavul.
E rea acea vulpeană, ascunsă despotie
Ce-n planuri șovăite, c-o mână lungă, lungă,
Sub mască de credință confrate se preface
Și-ți sapă din temeie străbunul edificiu,
Spoindu-l pe dasupra să crezi că îți va bine.
Nu-ți ia a tale drepturi, te face-a i le cede
Corupt, de bunăvoie; insuflă-mperecherea,
Discordia din casă, dezbărbătează suflet,
Dezmădulează corpul, îți nalță de modele
Ființe sfemeiate, îți face și-ți desface
Fundamentala lege, te face să rupi singur
Străbune legăminte, îți pângărește limba
Și datini și costume; și te orbește-atâta,
Să-ți placă pângărire și să-ți conservi, ca naiba,
Drept coarne infamia, să crezi că ești și mare
Când, înger al sclaviei și târâtor ca dânsa
Și tont, fără simțire, devii singur unealtă
A-ți amăgi un frate, făcându-ți-l complice
La-ntreaga subjugare, la moartea generală
Ș-a numelui cel mare...
Jug cesta se numește și faptă a Satanei;
Iar ceealaltă este o stare primitivă,
Cel mult sălbăticie; e omenirea pruncă
Ce are și viață, și viitor nainte.
Sălbaticul, barbarul e omul neștiinței;
Și dacă te subjugă, cu numărul te-mpilă
Și peste corp domină, iar nu și-ntr-al tău suflet.
Barbarul nu străbate în Roma și Bizanțiu
Decât peste corupții; vandalul, turcu-apare
Ca angel de urgie dreptății cei din ceruri
Când omul uită legea; e foc de lămurire
Ce inima prepară să simtă libertatea
Și prețul ei cel mare.
E rău la soare-apune, că trage-a întuneric,
După apus te-așteaptă că vine miezul nopții;
D-acolo iezuiții prepară tirania,
D-acolo fiare-eterne ș-al sufletelor jug.
Tiranii din Europa or să ne puie capul,
Anticrist n-a să fie păgân de altă lege,
Creștin va fi, spurcatul! ca-n numele credinței
Altarul să profane și legea să o surpe
Cu chiar numele legii...
E rău a fi cu turcul; ci iazmă e creștinul
Ce îți declamă legea ca să te tragă-n cursă:
Cordele de mătase ușor încolăcite
Ce te sugrumă-ndată cât vrei să scapi din ele;
Ești prins și te înghite; ți-e șters din cartea vieții
Și însuși al tău nume. O, fii! cuvântul este
A scutura jos jugul ș-a nu-l schimba cu altul
Mai greu și mai durabil. Ia să venim la capăt,
La scopul ce ne-adună: ce facem noi cu turcul?”
“Rezbel și răzbunare!” strigară toți dodată.
“Dar cine ne e capul? — întreabă
Bărcănescul,—
Cu cine-avem d-a face? cu turcul și cu vodă,
Sau numai cu păgânul? Cum am putea străbate
A fi-nțeleși cu domnul ș-al trage-n partea noastră?
Să n-avem două lupte, căci certele civile
Desființează nații; de ele tot românul
Să-și facă sânta cruce, și cât poate să fugă.”
“Prea bine zici, cumnate, — urmă vornicul
Mitrea.
Aici e mult de cuget de unde să începem.
Când te încurci cu domnii, deschide-ți întâi ochii
Și-i pipăie la vână. Cunoaștem noi lui vodă
Și inimă, și cuget pe toată-ndoitura?”
Răspunse-atunci bătrânul, pățitul banul
Manta:
“Copii, vodă nu este străin, îl știm cu toții;
El e Mihai spătarul, e banul al Craiovei;
El a ținut cu țara punându-și în joc capul,
Când vrea ca să-l ucidă spurcatul d-Alexandru.
Nu crez să asurzească acum la vocea țării.”
“Dar, unchiule,-l cunoaștem, — urmă Isar
mintosul.
Îl știm de pe atuncea când ne mâncam amarul
Cu dânsul dimpreună. Dar astăzi... deh! domnește;
Și știi că-n timpii noștri domnia n-o ia nimeni
Cu degetul în gură: ce legături ascunse
Și ce de mai promiteri până s-ajungă vodă!
Domnia azi d-afară se cumpără și vinde,
Alegerea e formă sau intrigi, violare.
Domnia e arendă pe care îți dai suflet
Și-n care arendașul e una cu pristavul
Ce-a mijlocit vânzarea... E bun, biet, tot românul,
Ci intră dracu-ntr-însul cum s-a văzut călare
Cu buzduganu-n mână...”
“Noi să-ncercăm, nepoate”, răspunse banul
Manta
Cu aer de om sigur.
“Ce facem astă-seară? — prorupseră
Buzeștii, —
Se pune jurământul?”
“O, fii, vream mai nainte un soț nou a
propune”,
Răspunse chiriarhul.
“Tătuță! Suntem siguri, — urmă greu banul
Udrea, —
Că noul nostru frate e om de omenie,
Român să pui credință, când ni-l propune-o dată
Păstorul nostru însuși.”
“Cu toții suntem siguri; dar cine-e? Cum îl
cheamă?”
Strigară iar cu toții.
Atuncea chiriarhul cătă la banul Manta
Și îi făcu cu capul să nu mai piarză timpul.
Se scoală banul Manta și trece-n sala mare;
La ușa cea din dreapta respectuos s-arrestă
Și-ncet de trei ori bate. Dinântru îl întreabă:
“Sunt toți?” “Toți!” îi răspunde... și ușa se deschide.
Îndată, drept și sigur, un mare om propasă
Și repede-și aruncă ochire acvilee
Și pasă drept la jețul ce sta naintea crucii.
Un stat înalt și nobil, un port de majestate,
O frunte mare, scoasă, ce cugetă departe,
Scânteietori ochi ageri, sprâncene ebenine,
Un nas roman, o buză pacefică, ridentă,
O barbă marțială, un piept ce sparge soarta
C-o tare pațiență și brațe musculoase.
Tunică cârmâzie de catifea deschisă
Cu ghinde, frunzi de aur la piept și-n jur pe poale,
Cădea p-o-mbrăcătură colana strâmt pe pulpe,
Pe care coturni bellici roșea pân’ la genunche
Cu pinteni d-argint ageri. O copcă scânteindă
În suma de brillante strângea a lui centură
Ce talia pronunță. De dânsa-n partea dreaptă
O pală strălucente sub mână tare-appânde,
E și-mpumnat mânerul. Mijloc și late spete
Și umeri se deseamnă sub mantă purpurie
Și largă și ușure, în copci ca două stele
Cavalerește prinsă. De gât decora pieptul
Colana cea de aur. O pelerină neagră
De samuree piele cădea rotund pe mijloc.
Un coif avea în dreapta, în loc de gugiumană,
Drept bellică emblemă; ne-ncinsă-i era fruntea,
Și capul drept și liber; descoperite plete
Cădeau pe pelerină, ca dânsa negre, lucii,
Eroic onduloase.
O cugetare scurtă umbri crețindu-i fruntea;
Ș-apoi, decis cu totul, ațintă pe ban Manta:
“Să vie, badeo Manta!“ Și banu-ndată pasă
În stanțele din stânga, și-ndată iară iese
Cu chiriarhu-n sală. Acesta se înclină
Și sacrele vestminte cu pietate-nveste,
Plecat pe cap își pune pontificala mitră
Și-n dreapta își ia cârja.
Iar trece banul Manta în stanța adunării
Și-n treacăt ceva spune feciorului din casă.
Intrând: “Boieri! — le zice, — păstorul în vestminte
La jurământ ne cheamă; și noul soț așteaptă
Unire să conjure.”
Cu toții trec în stanța intrării și vecină
Cu sala solemnelă. Ban Manta face semnul,
Feciorul trage coarda, cortina se deschide...
Boierii împreună văd toți pe însuși vodă!
Toți repede pun mâna și-mpumnă strâns mânerul;
Dodată-ndoit cuget ca fulger îi străbate:
Și trădământul negru, ș-a planului plinire.
Ardeau făclii sacrate, splendoarea era mare !
Uimiți erau boierii la umbră de lumină.
“Încoa, boieri! — le zice asigurat eroul, —
Cu voi aveți un frate ce stă naintea crucii,
Simbol creștin de chinuri, de moarte, de martiriu
La care el se-nchină spre mântuirea țării.
Curajul ce vă-nsuflă, ardoarea generoasă
Și piepturi credincioase, și brațele române
Îmi sunt prea necesare la multa mea voință
Și fapta ce-ntreprindem... Veniți: eu sunt al vostru,
Și voi a mele scuturi. Pe sântul evangeliu
Eu vă anunț de bine: o soartă ne așteaptă
Ș-o glorie comună. Veniți, c-a mea chemare
Vă adună aicea.”
“Dar, fiilor, — prorupse Eftimie zelosul, —
Prepusuri la o parte! e mare domnul țării:
Această adunare ș-unire într-un cuget
Nu este a mea faptă, e planul său ce însuși
L-a conceput în Domnul; el însuși mă trimise
Și-mi dete-nsărcinarea să vă cunosc virtutea
Și dorul pentru țară.”
Tu, muză, spune-mi svolul, entuziasmul mare
Și focul ce s-aprinse în inime române,
Ce rechema acuma senaturile Romei,
Ce se lupta cu soarta și-ntemeia mărimea
Împărătesei lumii. Răpiți erau boierii
În marea bucurie: li se părea-nceputul
La fericitul termen. A lor minte străbate
Pe aripe de flăcări în glorioasa cale
Ce duca le deschide. Vin toți în jurul mesei;
Ban Manta-aduce steagul cu acvila romană,
Cruceată-mpărăteasă, cu Constantin augustul
Ce-ardică-n triumf crucea cu mamă-sa Elena:
Semn mare că triumfă cel închinat la moarte.
Cu tarea-i mână stângă eroul scoate brandul
Ce fulgeră-n tot latul și punta o depune
Pe masă spre-nchinare. Ia steagu-n mâna dreaptă.
Trag săbii toți boierii, și șuieră oțelul,
Și punta se depune respectuos pe masă,
Onoare de oșteni.
Ce semăna eroul, o, muză sinaită
Ce-ncorporași întruna poporul Israel,
Dând nației un nume, un suflet ș-o viață?
Ființă muritoare pe Mihail-arhangel
Nu l-a văzut vrodată cu sabia de flăcări;
În mijlocul de angeli când jură-n cer credință
Și curăță-empireul de impiile duhuri.
Imaginați acuma pe Mihail al nostru,
Cu gladiul în mână între române piepturi,
Că jură răzbunare și curățirea țării
De crimele păgâne, și veți putea-nțelege
Cereasca curățire, pe cât poate icoana
Material aduce ideea spirituală.
Păstorul ia în mână făclie arzătoare,
Și-ntr-însul intră spiritul cel dătător de viață
Popoarelor căzute.