Mainile cele mai frumoase de pe pamant

A fost odata un sobor de intelepti,
Ce se stiau prea daruiti de Dumnezeu, si drepti.
Ei cunosteau mai mult decat se poate spune,
Si-aveau cel mau urias salariu de pe lume.
Din el, ca niste intelepti care erau,
In cel mai mare lux se imbracau.
Si fiecare-avea nu doar o vila cu piscina, ci zeci, sute,
La mare, in pustie, dealuri, plaje, si la munte –
Ca sa se plimbe si din mintea lor sa scapere lumini
Aveau la scara, fiecare, cele mai luxoase marci vestite de masini.
In companii prospere erau membrii de onoare,
Si nu avea intelepciunea lor in univers, hotare…

Intr-o-nteleapta zi, s-au adunat la sfat,
Si unul dintre ei a intrebat:
Parinti prea intelepti, ma chinuie de multa vreme o-ntrebare:
Unde sa fie cele mai frumoase maini care traiesc sub soare?

Ce simplu! Au ras inteleptii toti pe saturate.
Cele mai frumoase maini din lume nu sunt doar curate:
Sunt mangaiate cu sapunuri scumpe si-alifii,
Manichiurate cu solutii sidefii –
Pilite, ingrijite, stau in puf,
Si nu cunosc nici frig pe lume, nici stradanie, nici zaduf…

Atunci, sfinti intelepti, ce-ar fi sa facem un concurs, un carnaval,
Sa premiem aceste maini care pe lume n-au egal?

Indata, vestitori si olacari,
Strigat-au hotararea inteleptilor cei mari:
Si dame, si barbati din tari indepartate
Venit-au la palat, cu mainile vopsite strasnic, parfumate,
S-aleaga inteleptii falnicelor case,
Din lume, cele mai bogate maini, si mai frumoase…

Venit-au cu inele de-aur, de argint, si pietre scumpe,
De fabuloase premii si ovatii, sa se umple…

Dar s-a-ntamplat, prin nu se stie care socoteala,
Sa deie Dumnezeu in bogatia lor o biata boala;
Si juriul intelept cazu la pat, si in zadar striga:
Vai, cine-mi da si mie un pahar de apa,
Cine-mi da un hap,
Ca nu ma pot scula!
Zadarnic toti strigau dupa o mana de-ajutor,
Caci toate mainile-ngrijite si sulemenite se temeau sa ii ajute
Sa nu ia
Din barba lor
Vreun microb molipsitor…
Sau, si mai rau
Sa nu se murdareasca,
Sa-si piarda lacul, puful, si parfumul,
Cu vreo mireasma mai lumeasca…

Si-n generala pacoste si frica,
Veni trecand incet
Pe langa patul fiecarui intelept,
O biata batranica.

Cu mainile-I zbarcite si tremuratoare,
Le-aduse cate un pahar de apa-n marea fierbinteala,
Cate un medicament,
O mangaiere si o alinare…

Vai, bine-a fost!
Au exclamat toti inteleptii
(care-aveau pe lume cel mai mare pret de cost)
Aceste maini care ne-au ajutat sunt parca cele mai frumoase de pe lume !
Asa e!
Zis-au toti.
Aceste maini ce daruiesc sunt cele mai frumoase maini din lume!
Ia spune, batranico, ai un nume?

Dar ea plecase.

Si inteleptii mult s-au bucurat
Si s-au batut si s-au certat
Caruia dintre ei I se cuvine premiul pentru mainile din lume
Cele mai frumoase…

Si se mai cearta si se bat si-acum
Caci din intelepciunea lor se trag
Cele mai sfinte si dumnezeiesti foloase…