Diminețile însă se simțea la fel de singur, la fel de trist.Diminețile se simțea la fel de pierdut în lumea aceea străină. Pur și simplu nu mai aparținea de acest pământ. Ai lui erau Dincolo și "de-abia aștept reîntregirea familiei". Dincolo erau toți oamenii care fuseseră măcar o dată drăguți cu el. Poate, în afară de Emma Lia. Dar cu ea era altceva și începuse să-i înțeleagă plăcerea de băutoare. Însă băutura care-i acoperise durerea seara se risipea, se transforma în arsura de pe esofag și pipi-ul de la WC. Nimic și nimeni nu puteau să-l facă pe K fericit. Nimic și nimeni nu puteau să-l facă pe K mai puțin singur, mai puțin pierdut în lumea asta mare. Din dimineața în care-și omorîse mama, din dimineața în care din mama lui nu mai rămăsese decât un cap de copil trist, căzut într-o parte, din acea dimineață K dispăruse. Nu mai rămăsese decât o uriașă păpușă mecanică care se mișca orbește, împinsă încolo și încoace de niște ciudați curenți telurici.
Diminețile se simțea la fel de pustiu ca în dimineața aceea când venise să-i dea medicamentele iar ea n-a mai răspuns. Și atunci , cu aroganța copilului devenit părinte îi îndesă pe gât medicamentele ei de inimă. Iar ea tot n-a răspuns. Și-atunci s-a speriat și l-a chemat pe doctorul Buzilă. Iar doctorul Buzilă i-a pus fire la mâini și picioare și nici măcar atunci mama lui nu s-a trezit, nu s-a sculat să-i spună că l-a păcălit, că n-are nimic și că se simte bine, că nu e nevoie nici de doctori și nici de medicamente și că o să se facă bine. Și nici măcar plânsul lui de copil tâmpit, plânsul lui fără lacrimi n-a mai ajutat la nimic.
"A murit", spuse trist doctorul Buzilă. "Ar fi bine s-o îmbrăcați acum, până nu se răcește".