am mințit munții că nu mai am nici o lesă de rezervă
nici o clipă pentru ei singuri sau câte doi depinde
pentru că simțeam nevoia să petrec tot timpul cu tine
sau să te petrec mai mereu privirilor când plecai
cu lacrimi în ochi de pe strada mea câteodată
de supărare mai mereu fericită sare prelinsă obrajilor
nu mă mai înspăimânta distanța erai acolo
printre vertebre și bătăi inegale de contracție relaxare
amestecată sângelui drog purpuriu agitat în clepsidra
globulelor roșii care mai de care mai sparte de emoție
și-mi repetai încet printre țipete de pescăruș că doar azi
iar mâine mi te vei întoarce prispă de gânduri de inimi
pereche nepereche printre atâtea măști și încercări
de muncă sau sinucidere a dumnezeului dinlăuntru
nu noi pentru că nu ne știm nici nu vrem să
numele e ceva prea greu de reținut inutil și nesemnificativ
într-atâta mare de oase părăsite de alb și de măduvă
doar că minunea s-a produs sigur se va produce
atunci când ținându-mă de mână-mi vei aduce aminte
de câte ori ți-am fost simpatic spre noaptea dintre ani
sau în orice noapte în care plapuma cuvintelor nu
ne-a mai fost de ajuns chiar de nu era defel frig sau rece
însă am învățat un lucru am să te aștept până ai să vii
pentru că acuma știu sigur tu ești acolo deja