2

Trup în melancolie
În care clocotea cândva bucuria,
Pleoape lăsate în trezia ostenită,
Tu vezi,suflet atât de bătrân,
Cel ce voi fi, căzut în țărână?

Prin cei vii trece drumul spre moarte,

Noi suntem torentul de umbre,

Ele sunt sămânța ce ne încolțește în vis,

A lor e depărtarea ce ne rămâne

A lor e umbra ce greutate dă numelor.

Nădejdea unei grămezi de umbre
Și nimic altceva să ne fie soarta?

Și tu să nu fii,Doamne, decât un vis?

Măcar în vis, temerari,
Am vrea să-ți fim asemeni.

Născut e din demența cea mai clară.

Nu tremiră în norii de ramuri
Ca păsările dimineața

Întredeschiderea de pleoape

În noi stă și tânjește, plagă misterioasă.

3

Lumina ce ne-mpunge
Este un fir tot mai subțire

Tu nu mai orbești, dacă nu ucizi?

Dă-mi această fericire supremă.

4

Omul, monoton univers,
Crede că-și sporește bunurile
Și din mâinile sale febrile
Nu ies decât limite fără încetare.

Agățat de neant
Cu un fir de păianjen,
Nu se teme și nu seduce
Decât propriul strigăt.

Stăvilește istovirea înălțând morminte
Căci pentru a concepe,Eternule,
Nu are la îndemână decât blasfemuri.