când mi-a dat sângele pe nas eram singur acasă
și tocmai mă pregăteam să fac cel mai bun lucru
din viața mea, oricare ar fi fost acela.
e bine că s-a întâmplat atunci, pentru că
eram total nepregătit să mor,
poate de asta nici n-am murit, dar mai târziu
făcând lungi calcule și strecurându-mă
printre zeci de necunoscute,
mi-am dat seama că aceea fusese o întâmplare de moarte.

potrivit socotelilor mele, atunci,
dacă n-aș fi fost cu gându-n altă parte,
n-aș fi scăpat. și uite cum, după ce
am rămas corigent la matematici
în toți anii de liceu,
deveneam acum matematician, și nu unul oarecare,
ci unul care putea să calculeze sfârșitul
cu o precizie înspăimântătoare,
deși nici o cifră și nici o figură geometrică,
nici măcar un simbol nu-mi stăteau la îndemână.


am și eu o afacere pe lumea asta:
mă dau specialist în nenoroc.
am închiriat un spațiu la subsol,
pe lângă cimitirul armenesc,
unde concurența e acerbă.

pot zice că-s și eu patron de-acuma.
și știu prea bine cu cine lucrez:
de n-ar exista acești mărunți oameni triști,
până la urmă niște neisprăviți cu toții,
lumea ar pieri în două zile.

și-apoi, să fiu cinstit, la firma asta a mea,
nu lucrăm ca să facem oamenii fericiți,
ci doar cel mult să-i ușurăm de prea multă nefericire,
să aducem nefericirea aproape de fericire,
să ușurăm binele de prea bine
și răul de prea rău.

că cererea la noi e încă zero
iar partenerul de afară ne dă țepe,
ăsta încă nu se cheamă faliment.
vor veni în curând parteneri serioși,
despre care ziarul financiar
se va grăbi să scrie pe pagina-ntâi,
și vor cumpăra nefericire pe bani grei,

la ora asta avem mai multă decât
cehia și ungaria la un loc,
ardealu-i al nostru, ce mai,
suntem poate singurii care pot exporta
nefericire pură ca heroina -
a occidentalilor e contrafăcută de mult.

mare pagubă că românia
nu știe vinde ce are mai bun,
iar or să ne-o ia alții înainte,
pentru că norocul nu vine de două ori,

și-atunci or să schimbe iar guvernul,
crezând că acolo e buba.


am descoperit că nu există artă mai grozavă
ca medicina. doar că medicii de azi
nu mai știu să caute leacul în boală
și vindecarea prin spasm.

regret că n-am avut șansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată,
să despic bolnavul de sus până jos dintr-o tăietură
și să mă desfăt printre măruntaiele lui aburind,

dar numai o clipă, căci nu inima, nu plămânii
mă interesează, ci organul care produce dispariția
și cred că el își are locul în noi, nu aiurea,

doar că e mic și hidos și se ascunde,
pentru că e singurul organ cu conștiință
pe care-l purtăm în pântece,
singurul care, trăind în întuneric absolut,
când iese la lumină se resoarbe,

exact ca dumnezeu.
păcat că n-am avut șansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată.


până mai ieri, am fost sigur că sufletul stă sub inimă
sau puțin lateral, în locul gol dintre ea și plămâni.
împlinisem 40 și tot mai credeam că sufletul locuiește
într-un spațiu gol - bineînțeles, tot în piept, tot sub inimă
sau lângă ea.

numai că, dragul meu, într-o zi de marți,
după ce tocmai împlinisem patruzeci și unu,
atenția mea măruntă, dușmanul de moarte al celei mari,
a coborât ceva mai jos: stomacul
tocmai începuse să-și facă de cap,
iar neliniștea să se-adâncească.

așa am descoperit că ticălosul de suflet
nu se mai afla la locul lui.
coborâse adică și el spre stomac,
acolo unde mă durea cel mai tare.
la patruzeci și unu mi-am dat seama
că sufletul merge acolo unde e durere.

iar când a ocolit ficatul, ratându-l,
am zis că, iată, sufletul poate fi înșelat,
numai că el se mutase sub bilă,
unde amurgul încă nu se lăsase.

ei bine, din clipa aceea, bila n-a mai rezistat.
și dacă până mâine dimineață
sufletul va coborî mai jos de intestine,
pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul
și că de suflet moare omul, nu de trup.


în măcelăria ta mi-ar fi plăcut și mie să lucrez
măcar o dată pe săptămână, în ziua mea liberă,
dar nu în față, unde vinzi și unde
toți îmbracă halate și poartă mănuși,
mie îmi place în hala din spate, unde muștele roiesc
și unde, oricât te străduiești să îi extermini,
șobolanii mișună peste tot.

acolo, tăvălit pe câte-o halcă, să pot sta singur,
cu coatele în sânge animal,
să mă zgudui de plâns și să mă rog.
după opt ceasuri de rugăciune dintr-asta,
aș ieși afară cu ochi limpezi și surâzători

și șase zile după aceea aș fi blând ca un miel
și gata de orice sacrificiu,
fericit că în a șaptea zi mă pot întoarce
în măcelărie, printre hălci,

fiindcă numai din cauza cărnii te rogi
și cu cât e carnea mai multă,
cu atât te rogi mai sfâșietor.


petrecere de pietoni

luni de zile, auzind că circulă din nou,
am tot așteptat tramvaiul 56
pe la mine prin pantelimon.
l-au așteptat și alții, n-avea grijă,
însă nu a mai trecut pe-acolo,

pe urmă mi s-a spus că ar umbla
deviat prin vatra luminoasă.
am stat multe nopți întregi degeaba,
tremurând în vatra luminoasă.

până când, într-o noapte, mi s-a părut că l-am prins.
era o noapte mai mult decât noapte.
se făcuse două și eram
atât de treaz că picam din picioare
când mi s-a părut că îl aud.

venea cu o viteză nemaipomenită
și auzind cum dârdâie pe șine
de parcă ar fi fost mușcat de febre,
am crezut întâi că e mașina de gunoi.

numai că nu apărea de niciunde
și când am plecat, am plecat cu convingerea
că fusese tocmai tramvaiul aiurit
pe care-l căutam pe toate șinele.

nu m-am mai trezit în noaptea următoare,
că eram beat-mort, dar în a doua
l-am auzit din nou și-am alergat
din răsputeri spre vatra luminoasă.

și-atunci am văzut ce trebuia văzut:
nu era nici tramvai, nici mașină de gunoi,
era o porcărie cu far deșirată pe șine,
o caravelă din bale și muci.

am coborât pe linie să văd mai bine:
avea ochi de bivol, însă nu era
nimic din ce crezusem pân-atunci.
stătea la patruzeci de metri depărtare
și sforăia pe loc din răsputeri.

pun mâna-n foc că mă ura, fiindcă
l-am văzut pornind, dar n-a pornit
ca blândul animal mecanic cu vagoane,
ci cu-o iuțeală nemaiîntâlnită.

ei bine, la viteza cu care își dăduse drumul,
în nici patru secunde m-ar fi strivit:
o murdară bucată de carne și terci
ar fi rămas ca amintire a ființei mele
pe trecerea de pietoni.

dar nu. el venea cu atâta putere
încât rămăsese-ncremenit pe loc.
n-o să uit niciodată așteptarea aceea
și nici spaima că se va opri de-și va da drumul.

pornise brusc, cu nările sforăitoare,
cu farurile ațintite-asupră-mi,
venea ca un tăvălug pe toată strada,
dar rămăsese tot acolo, nemișcat,
deși prinsese o viteză de neînchipuit.

cum însă era singurul tramvai spre momfa,
nu mai puteam să-l ratez.


*

auzisem că unul din vărai, chiar de la mine din vărai,
a descoperit gena morții.
nu a nemuririi ci a morții.
cea care, când ai început să dârdâi,
paralizează dintr-o dată spaima
și te ferește de groaza vieții de dincolo,
când ești pe cale să pleci.

am dat fuga repede-n vărai
să-l întâlnesc și să-mi rezolv
spaima de moarte, dar
era luni și ăla plecase la
târg la șomcuta, așa că

l-am plătit pe unul cu mașină
să mă ducă la șomcuta.
muream pe mine de spaima că voi muri.

vezi bine că ăla nu era-n târg
în șomcuta, dar mi-au spus
că s-a dus la baia mare, unde
cartofii se vând mai bine,

așa că am pornit spre baia mare.
spaima crescuse pe mine cât casa.
și dă-i prin baia mare și caută-l
și până la urmă unul a zis
că s-a dus la crâșmă să se-mbete

și bate tu toate crâșmele și a treia zi,
când l-au adus acasă, avea
mațele peste el
și mașina nu mai voia să pornească.


*

de când mă știu, aceste grâne se coc numai în amurg.
la seceriș, tulpinile lor sunt vinete,
iar spicul e bolnav și mistic.
ai zice că prin boabe tușește un tuberculos,
într-atât sunt de tumefiate.

pâinea însă e gustoasă, iar copiii o înfulecă iute.
până la doisprezece ani, n-am văzut la ei vreun simptom.
după doisprezece însă, o paloare pe care
o păstrează până înspre douăzeci
pare să spună c-au mâncat prea multă
și că bine nu a fost deloc.

dar apoi copiii, care nu mai sunt
de-acum copii, încep deodată să strălucească
și nimic nu-i mai oprește
să ajungă înspre patruzeci,

însă nici noi nu mai suntem tineri de-acum
și când noi, ăștia care nu mai suntem tineri,
îi astupăm sub lan,
o facem pentru că nu putem renunța nici măcar o zi
la grâul și la pâinea asta,
singura din care ne-nfruptăm pe săturate.


*

am supraviețuit mai ieri și unor toamne
care abia urmează să vină,
d-apoi ăsteia despre care meteorologii
spun că va fi cea mai scurtă dintre toate?

numai că nu ne-am mai dus la momfa
așa de des ca mai an -
biletele-au ajuns cu mult prea scumpe
iar momfa se îndepărtează ceas de ceas,
deși parcă tot mai mulți turiști
se arată dornici să o viziteze.

ministrul turismului spune că momfa
e deja pregătită să primească
în raiul ei zece mii de vizitatori,

dar tot ministrul turismului se vede
nevoit să recunoască franc
că el nu a fost în momfa niciodată
și că nici nu știe unde este
deși sunt patruzeci de microbuze
care pleacă zilnic înspre momfa.

ce le-o fi plăcând în momfa dragilor
noștri turiști de se-nghesuie într-acolo?
or fi microbuzele atât de odihnitoare,
minunățiile atât de mari încât,
odată ajunși la momfa, nici chiar unul
să nu dorească să se reîntoarcă?

văru’ care vine de la maramu’
zice că de ce nu l-am chemat
vara asta și pe el la momfa.
păi ce, vere, asta a fost vară?

și-atunci noi ce căutăm aici?
aici e locul de unde pornim înspre momfa.
și unde vine momfa asta, vere,
momfa e la nici doi pași de-aici,
dacă stăm încremeniți un ceas,
vom fi primii care-ajungem astăzi.

numai dă palinca aia mai încoace
și nu mai căsca în halul ăsta ochii,
în momfa, dacă vrei să vezi, intri cu ochii închiși,
aici nu ești la mare sau la maramu’.