Începea mereu cu câte o victorie. Pâinea. Turtele. Gogoșile.
La sărbători toate creșteau mai bine decât în vecini.
Copiii veneau să-i ceară pere, mere, prune. Dar nu-s coapte încă, măi, copii.
Le scotea nuci și struguri uscați din pod. Îi învăța să scrie, să citească.
Aproape de ea poveștile deveneau realitate. O mână pe frunte. Sărutul pe tâmplă.
Se lipeau ca viața de puiul de om și străluceau. Acolo străluceau,
De nu se mai apropia nici un fiu de mătrăgună. Þinea asta o lună cât să uiți beleaua.
Avea un dar. Citea vălurelile din gândul omului. Dar ce citea!
Cu ochii închiși citea când omul era în casa lui și ea peste gârlă, la vie, la sapă.
Vedea omul muncindu-se că i-au luat apele păsările și damigeana cu țuică.
Muncea ea așa tare pământul, de-i fugeau bărbatului toate duhurile
Și se punea să ude răsadurile din grădină. Prin vene le curgea vinul.
De la unul la altul curgea vinul. Prin aer… așa… se-tindea peste sat. Ca apusul.
Simțea și cum nu i se încheagă brânza femeii tinere. Se ducea la ea la poartă.
Þi-a ieșit brânza? Nu, tanti. Păi fă așa. Așa făcea și ieșea.
La ea în curte nu erau multe acareturi. Ci doar cât să arăți cu deștul că e o casă.
Locuia singură cu bărbatul bântuind prin spatele curții.
Vorbea cu el când satul dormea.
Umblând să sară gardul la furat, nălucile se speriau.
Trăgeau la fasolea de pe prispă. La porumbul din tindă.
Atunci vorbea gros ca bărbatul ei. Cine-i acolo? Þi-e de șagă?
Nu ni-e, bre, taică. Și ei se speriau. Fugeau. Credeau că-i mortul.
Așa treceau nopțile grele. Popa credea că are o vrajă.
La spovedanie n-o ținea mult de frică să nu-i arate cine știe ce.
Dar ea nu-i arăta. Nu-i arăta decât ochii așa cum erau, ca zambilele.