Du-mă vîntule-n pustiu,
Și împrăștie-mi cenușa
Să nu pot să vreau s-o știu
Să cred c-am murit tîrziu.

Aprinde vîntule o lumînare
Și du-mi-o pînă la hotare,
Sau dă-o nopții să o pască
Să mi-o presare-cer, s-o crească.

Aruncă-mi, vîntule, un drum
Pe care pasu-i nor de scrum,
Fă-mă să calc prin buruieni
Să plîng, să strig, tu să mă chemi.