Ningea cu flori de crin din depărtări albastre
Când, dintr-un Univers pierdut vederii noastre
Mii de cristale fine de rubin
Unindu-se-au format Iubirea: chip divin.
Iar când de Infinit cu stele-a fost legată
A început a lăcrima pe suflete de sticlă mată
Ce înveleau cu grijă foi de ceară
Scrise de Timp cu o cerneal-amară,
Romane cu pagini de frunze-arămii
Citite-n amurgul unei toamne târzii.
Și a durat o veșnicie, poate două
Până iubirea a-mbrăcat o forma nouă,
Zdrobind sticla mată și ceara arzând
În chipuri de lut încet pătrunzând.
...și-n fiecare zi când soarele apune sau răsare
Lacrimi de foc uitate cad topindu-se în mare.