Ce are ea mai mult decât o alta,
De nu lumina ce-a-mplinit izvodul ?
Ochii veghează din înalturi podul
Sprâncenelor, boltite-n nori cu dalta,

Sâni ca hulubi ce sparg mirat năvodul
Pe mal însuflețit din prea înalta
Lucrare-a mâinii poposind în halta
Plăcerilor de a supune rodul.

Roua de crin i-a licărit pe frunte,
Buzele strâng râvniri ce mă răpun,
Picioarele, ca marmura din munte,

Sfințesc lucrarea focului nebun,
Iar gura ei avidă e o punte
Pe care-o sorb, păcatul să-mi supun.


Adrian Munteanu

3 sept.2004