o lume ce dospește-n sânge,
rumenindu-se ușor.
în inima mamei care plânge
se-nfige încă un topor.

ultima lacrimă se prelinge,
pe obrazul biciuit de timp,
femeia nu mai poate plânge
căci între timp,
lacrimile se transformă-n sânge...

pentru fiul ei, căzut
departe, într-un azur întunecat,
doborât, de un necunoscut,
simplu, ca și el, un biet soldat!

pe marginea mormântului, el se gândea...
la mama lui
pe care-acum un an o părăsea,
și-n inimă parcă-i intra un cui...
scuipându-și viața el murea!

și-acolo, acasă, pe prispa cea bătrână...
o ființă gârbovită
stătea strângănd la piept batista mică,

țărâna se întoarce în țărână...