Coloana vertebrală a poemului


Poezia se autodistruge
ea oprește inima.
este un fel de sfidare a minții,
sa te recunoști, deopotrivă.
reconstitui sublimul
noblețea, apa,
pământul, foamea în sine,
foamea de a cunoaște, puritatea,
coloană vertebrală a poemului,
inflexibilitatea
de a ceda sacrificiului
de a mă supune
cuiva, cândva. prefer
neaplecarea
și lipsa de tact a surâsului!

Trișez în poem, e dreptul meu
de a improviza stolul de păsări,
Bach sau Rachmaninov, Brahms,
Paganini sau totul... dragostea,
lumina nichitiană,
dezastrul din noi și, mai ales
cel de lângă noi.
Secunda filmată
e un truc firav, vulnerabil
dar îmi aparține.
E mormântul ce mi-l construiesc
cu mâna mea, din liane și fir
de lumină, din mesteceni
străjuindu-mă pasiv.
Nu cred în moarte ci,
mai curând
în dispariția fizică,
în viață fiind și totuși...


bianca marcovici

galeria agora din decembrie, 2005 și
din placheta aflată sub tipar:
LUMINI DIAFANE, EDITURA HAIFA