PARCUL CENTRAL

Demult, demult au murit
ultimii trompetiști, ultimul purtător de tubă
și toboșarii care ritmau mersul
umbrelor, umbrelelor de soare și boncănitul
botinuțelor de satin, precum și căutatul orb
al bastoanelor fără folos, al meloanelor
ușor ridicate aproape la fiece pas,
pentru că toți se cunoșteau cu toți
și se salutau, ca în satele de unde au venit,
doar cu un fin zâmbet adus de la Paris.
Cimitirul ajuns și el aproape central
îi acoperă cu pământul lui dulce,
dar nu stinge sunetul ultimului marș
sau al utimului vals vienez.

Pe marginea acestei parade stăteau
în zdrențe cei care nu peste mult vor umple
cu sunetul bocancilor lor, cu șepcile lor
proletare aceleași alei, ignorând
marile lor valori ce veniseră și ele
tot de la Paris, pe sub șapca ponosită
a marelui Constantin. n inima lor băteau
doar inimile nenăscute ale celor ce azi
trec cu platforme greoaie, cu jeanși,
cu addidași ce nu se mai trec
din mode, cu plete în vânt,
dar care nu mai știu drumul la cimitir,
nu mai aduc aminte de fanfara, de vremile
de altădat' și nici nu se sinchisesc
de tăcere, de sărut, de infinituri. Ei
se sărută prelung, pur și simplu, oriunde
oriunde e loc de sărut, fără de teamă,
fără de jenă, fără sărut de fapt.

E două mii unu - anul Brâncuși -
cui să-i mai pese de el și de ce?



SUNETUL CALD

"Vino, moarte dulce, vino!" - astfel
sună clopotul în dungă, trist
și senin, chiar și când norii
stau să răsune, să cadă greoi,
chiar și atunci cântul acesta e cald,
deși se aude doar el ca și cum
ar veni de peste tot, din margini,
din centrul sfârtecat de larmă,
de dedesubt sau din cerul senin.

Se face liniște în jurul acestui imn,
multă liniște în care îți vine s-adormi,
legănat de duioase aduceri aminte
din viața ce-a fost, din viața
ce nu va mai fi, niciodată.

n somn sau în vis vine apoi
cel ce urmează să plece, vine
cu mâinile pline de flori, pe care
ar vrea să le-mpartă celor ce vin
ca să-l vadă cum pleacă. Vine
în ritmul acela de clopot în dungă
și nu e nici trist, nici vesel,
nu e nici cum, pentru că
în dulcele loc nu e loc
de-ntristare și chin, ci numai
și numai verdeață și flori
veștede flori, moarte, doar ele
de-atâta zăbavă în viață.

Iar cloputul intră în vechea fanfară,
în cea ce nu mai cântă în parc,
ci vine numai atunci când se pleacă:
"vino, moarte dulce, vino!" zicând,
cu viața pre moarte câlcând.



MODA VINE, MODA TRECE

Doamne, ce dulci sunt toate aceste femei,
cu aerul lor veșnic de promenadă,
în drum spre operă, parcă, nu spre piață,
cu hainele lor cât mai lucioase,
dimineața la opt, ca la șapte spre seară.

Încălțările sunt așa cum erau la Paris
cu doi ani mai demult, dar și cu
unul ceva mai târziu
decât în cetatea lui Bucur, cu o jumate
după Bănie, mereu mai târziu, încât
e foarte probabil ca moda cea nouă,
tocul patrat, jupa prea scurtă, de pildă,
s-aștepte să vină din urmă, din nou
la Paris, moda cea nouă fiind
aceeași cu moda cea veche.
Ce dulci sunt: demodate fiind,
ele par în pas cu moda cea nouă,
ce nici n-a venit, ce abia peste ani
va ajunge de fapt pe aici.

Trec astfel pe stradă, era să spun
că "pe străzi", de fapt pe unica stradă
căci nu sunt mai multe, deși par a fi,
trec fără grijă pe stradă,
frumoase tocmai fiindcă sunt veșnic
în urma propriei vârste, mereu aceleași,
nostalgice deci, cu atât mai frumoase;
nu țipă în fuste prea noi, nu sparg
peisajul cel molcom, decât
cu formele lor rugătoare, din cale afară
de dulci.