O damă la balconul stacojiu,
între fulgi și sângele fluturelui bleu
acostează barca tăcerii;
tonul e superlativ,
încet caii aleargă
prin tunelul foamei de oameni super-umani;
al ei negru fir de păr în stânga vinetei căderi
se așează în neagra amiază,
în caleașca timpului de-apoi,
în albul și din ceruri noroi;
culeg lauri penticostali,
codul lor mă îndeamnă să delirez,
să visez,
să sărut focul mov al aripilor roze
în care plutești;
barele închisorii în care te travestii
sunt prea largi și prea bufate;
uneori amăruie dulceață
minte-mă pe fața
tribală,
iguană!!!