Zgomotul pasului tău
Îmi zdrelește urechile;
Tăcerea surâsului tău
Îmi îngheață țipetele.
De dimineață, te plimbai printre morminte.
Plângeai, nu voiai să îți aduci aminte.
Dar ce rost are?
Nu-mi vorbi despre uitare,
Nu vreau să te aud cînd ești obscen.
Atunci te-ai ridicat, ai zâmbit
Și m-ai alungat.
Tu ai rămas în urmă,
„ți se agățase un ciulin de suflet”.
Sufletul meu se aplecase,
Se încolăcise pe plânsul tău mocnit.
Dar ai scăpat de el, până la urmă.

28 nov. 1996