cum stă
fără să tremure o frunză
gândind
necoaptă-n rădăcina-i
strivește aerul cu visul
neprihănit
dorind să-l prindă

o lacrimă ce pare că țâșneste
din ochiu-i limpede ca ruga
vulcan
aprins de veacuri nesătule
să curețe Pompeiul milei
stă să urle

tăcere și-n furtuna
ce se-adună-n mintea-i
neprinsă de păcate
și de lume
decât spre rugăciune
și-ndurare

ascultă
fără să clipească
o adiere ce îi cântă slava păcii

se-nchină
soarbe foșnetul coroanei
și pare ca zâmbește printre buze

îmi pare chiar
mai mult decât femeia
făcută dintr-o coastă să asculte
ba
aș putea să cred că își dorește
din nou
un Rai al ei fără de mere
în care șarpele să-și piardă graiul
și tot ce-i nemurire să învie
din seva trunchiului său viu.