Ca o pătură neagră de mătase fină
se așterne bezna peste mine…

O fâșie nesfârșită de singurătate
întinsă din amurg până în noapte.

Ca un soare gri, închis și amar
mă copleșesc toate în juru-mi fără hotar:

Un vârf de munte nevizitat niciodată,
o insulă pustie negăsită pe nici o hartă…

Un strigăt neauzit, neștiut,
un timp neprezent, netrecut…

Apoi… un sunet infinit, de tăcere,
o moarte, uneori o înviere,

Un râs, un plâns, o notă nouă,
un singur fir și niciodată două…