N-am învățat să
râd și pentru mine.
Până și chipul
îmi e brăzdat
de-o frumusețe tristă
ce-mi poate fi
și mie bucurie...

O pată străbate
Marea carnală
și fruntea-mi se descrețește
în acorduri mute
de vioară timpurie...
N-am învățat să plâng
pentru bucuria mea,
căci n-am avut pleoape
îndeajuns de primitoare...

N-am învățat să râd
când ceilalți râdeau...
Eu doar priveam
prin propria-mi mască
inundată de lacrimi lăuntrice.
Când îmi ștergeam o lacrimă
alta îmi revenea în pleoapă
și o lăsam să cadă,
Iar masca îmi râdea...

N-am învățat să râd și pentru mine,
N-am învățat să cânt un cântec vesel,
Ci, doar să mă prefac...
Și l-am cântat-
Acum viața mi se scurge...monoton.