Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu știu cum și unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Șuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasăre din aripi,
Capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite
Să-și mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine și pe pat s-așează.
Un om negru
Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru
Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Și ca peste-un mort călugăr,
Mormăindu-mi din abis,
Îmi citește viața unui zurbagiu,
De patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza
Și umplându-l de plictis.

Un om negru,
Negru, negru!

"Hei, ascultă-mă, ascultă -
Mormăie mișcându-și gheara -
În această carte-s multe planuri mari
Și mari idei.
Acest om trăit-a-n țara
Care-o stăpâneau scârbavnici,
Prefăcuți și mari mișei.

Þara ceea, în decemvre,
E drăcește de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele țes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier,
Nu glumă,
De cea mai aleasă viță
Și de cel mai falnic soi.

A fost fercheș,
Pe deasupra și poet, c-o înnăscută,
Deși nu prea mare forță,
Care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecută,
O numea fetiță scumpă
Și spunea că-i dragă lui.

Fericirea - spunea dânsul -
E în dibăcia mâinii și în agerimea minții.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericți.
Nu-i nimic
Că-n traiul nostru biciuirea suferinței
Ne aduce gânduri false
Și ne lasă istoviți.

Când te bântuie tristețea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nșfacă gerul vieții,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -
Să zâmbești cu nepăsare
E cea mai înaltă artă
Dintre câte-s pe pământ."

"Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ți-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viața unui biet poet
ce umblă după chefuri și scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citești și să-l îndrugi."

Omul negru
se încruntă și se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea fățiș să-mi spuie
Că-s tâlhar fără rușine,
Că pe cineva câinește l-am căznit
Și l-am prădat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu știu cum și unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Șuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasă.
Doarme
Liniștea răscrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu aștept.
MI-e gândul stâns.
A acoperit tot șesul varul nisipos și moale.
Niște călăreți - copacii -
În grădina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, bocește cucuvaia,
Ca un scheaun.
Iscă tropot de copite
Sumbrii călăreți de lemn.
Iată iarăși
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul către ceafă,
Desfăcându-și haina, demn.

"Hei, ascultă-mă, ascultă! -
Mârâie, privindu-mi fața care parcă-nțepenește
Și plecându-se asupra-mi tot mai rău,
Mai fioros, -
Până astăzi niciodată n-am văzut așa prostește
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.
Ah! Să presupunem însă c-am greși!
Afară-i lună.
Ce mai vrea și luna asta
Toropită-n bălți cerești?
Poate c-o îmbie tainic
"Ea"
Cu coapsa groasă,
Brună,
Printre lirice miazme
De iubire să-i citești.

Ah! Mi-s foarte dragi poeții!
Șleahtă de caraghioși.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută și banală
Cum unei studente,
Pline pe obraz de coși,
Din mers
O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbește prins de vervă
Tocmai despre univers.

Nu mai știu,
Nu mai țin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Trăia un copil cuminte,
Cu păr galben,
Ochi albaștri,
În familia lui simplă și săracă
De țărani.

Și-a crescut,
Acum e vârstnic
Și poet - chiar de elită.
De-o puetere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornită,
O numea fetiță scumpă
Și-o iubea nespus de mult."

"Omule, omule negru!
Ești un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea
Se lățește peste tot."
Sunt turbat,
M-a prins furia -
Și bastonul sare, zboară,
Cu nebună-nverșunare
Îl izbește drept în bot.

Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, nuoapte crudă,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăți?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Șed
Și nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav...
Și-oglinda
Zace spartă în bucăți.


(traducere: George Lesnea)