Când am deschis ochii m-am văzut singur în interiorul meu.
Doar oase albe și puțină piele îmi mai țineau companie.
În rest...
nimeni!

M-am gândit atunci că m-am gândit prea mult
deasupra mea, care sunt om, și prea mult
deasupra tuturor oamenilor în general,
prea prin nori și prea prin țeluri înalte.

Din cauza aceasta am rămas singur,
eu cu osul meu alb:
pentru că am uitat de om.

Am să scriu în rimă albă,
pentru că omul prea e decolorat de la un timp;
în versuri libere,
pentru că prea suntem prinși în prejudecăți.

Am să scriu despre noi,
Care ne răstignim în fiecare zi mamele
prin camere de case uitate,
despre noi care ne răstignim în fiecare zi frații,
pe mai știu eu ce deal verde de contradicție pământească,
și iubitele în fiecare noapte,
în așternuturi albe care se murdăresc repede.

Am să scriu despre cum e să fi om și atât...
și despre cât îmi place să fiu om,
pentru că doar astfel universul îmi iartă greșelile,
ba chiar se bucură pentru că le fac,
pentru că nimic nu se câștigă,
nimic nu se pierde,
deci nu-mi pot pierde
condiția de om!

În rimă albă,
osul meu alb,
care mi-ai mai rămas dintre prieteni.