Auzi vioarele cum gem,
Până și coarda frântă știe,
Să intoneze obsesiv un vechi blestem,
Care încearcă-n mine să învie.

Și uite-n vene cum frenetic fierbe,
Un sânge negru obosit,
De tot cărat a vietii jerbe,
Spre lespezile-i grele, triste, de granit.

Și tulburat, vâscos și rece,
Își târâie pe jos prin praf și printre lespezi,
Eternul, schingiuitul suflet, dornic să-l înece,
Intr-un noian de gânduri negre repezi.

Iar gustul pâinii l-am uitat de veacuri,
Și-al setei stăvilar nu-l mai găsesc.
În mine oasele bătrâne, strâmbe vreascuri,
Alimentează-n van iluzia desartă că trăiesc.

Sub nouri grei îmi caut somnul de pământ,
Odihna mă asteaptă de cand lumea să o port.
A ultimului și al cel dintru-nceput cuvânt,
Ce-ngână-n taină nounăscutul mort.