din lan verde ai cosit
răsărit și asfințit

și din lut făcut-ai cer
lui Poesis temnicer

iar din muguri de arțar
plânset mut și cântul rar

plânset mut și o vioară
frâng domol vremea amară

văzduhul învinețit
de însângerat cuțit

ți l-ai țintuit pe ușă
zbor cu áripi de cenușă

rugăciune-n albe inemi
se rostește fără sine-mi

din lan verde flori de ger
ning pe sufletu-ți stingher


POEZIA DE LA CARE S-A PLECAT

“baladă”
de ioan peia [apeiron]

frunză verde fân cosit
doamne cum am asfințit

ca un cer căzut din cer
pe un zid de temnicer

ca o frunză de arțar
întâmplată-n vântul rar

ca un bocet de vioară
pe un pat de carne-amară

ca un sânge-nvinețit
pe o lamă de cuțit

ca o grea bătaie-n ușă
la o casă de cenușă

doamne cât neant de inemi
fără sine-i fără sine-mi

frunză verde flori de ger
doamne cât sunt de stingher