21. după rănire devenisem astfel că
puteam zbura câteva clipe
din mine și să mă privesc
fără suflet cum mă căutam năucit.

(Sfârșitul deschis)



22. treceai prin mine ca o flacără
și abia te atingeam cu mâna mea
de frunză, cu ochiul meu de fruct;
abia că te vedeam și nimburi de
sare creșteau la fiecare pas, peisajul
devenise îngust și tu continuai
să alergi prin coridorul alb, din tine
înflorind întrebările mele, din
tine înflorind ispita de-a mă spânzura
cu privirea ta înnoptându-mă.

(Sfârșitul deschis)



23. dă-mi voie să mă nasc încă
o dată, să mă numesc altfel:
să fluture sau să pasăre,
să pește sau să piatră necioplită
sau floare într-un vas de
amurg violet. când adormi
lângă paradisuri de cretă, cănd renii
devin moi ca de gumă,
noaptea boreală și tu trâind
într-un muzeu de halucinații,
și din artere să-mi împletesc
un dumnezeu marionetă, să-l joc pe
degete, să-l vorbesc cu vocea mea
și să-l țin în lada amintirilor târzii.

(Sfârșitul deschis)



24. căldura curgea topindu-mă prin
sufletul rece și nordic. acoperit de
pielea lumii mă urc spre cer chemat,
mă cobor în subpământuri răpus.
inimă neagră de stâncă, câteva
rafale de vânt sângeriu și iar
întoarcerea la noi. Plictisindu-ne
de prezența acestei iubiri încălecăm
pe meduze și plecăm spre ținuturi de tuș.

(Sfârșitul deschis)



25. din tinerețea noastră uitată
va izbucni ca un fulger
ura și zgura pe trecerea vieții.

(Sfârșitul deschis)



26. sub lacrima ta simt frigul
cuvintelor tale, lemnul lor alb, când
deodată brațele mă cuprind
și peste mine trece dimineața sărutării.
trupul meu era ca un os de pește
și sângele nu-l păta, glontele
nu-l trecea, doar în amurg
se lăsa să nu mai existe
și ne dădeam seama că noi
eram născuți să stăm împreună
sub ploaia frumoasă cu crini.

(Sfârșitul deschis)



27. în seara aceasta gust din salata
ta de fotografii vechi, avem atâtea
să ne spunem și încă n-am învățat
cuvintele...o să ne înălțăm
peste și peste și totul se va transforma
în frumos, și ochiul meu va privi într-al tău,
și mâna mi se va cuprinde într-a ta,
dar deocamdată o mică plimbare
prin grădinile mele acvatice.

(Sfârșitul deschis)



28. să ne trezim în vechile orașe
și să ne clătim sufletele în apele
noroiase, să fim acolo
unde n-ar trebui, să ne deschidem sângele,
să înceapă vânătoarea de vise
și chiar inima să-ți fie amară.
printre lucruri pierdute
în trecere, printre negăsirile noastre
și uitarea care cântă legănându-se
în suspendare, printre umiliri
și zboruri ucise. pe timpane
ne mor gândurile. ochiul tău mi
s-a închis sub pleoapa acestei seri.
îmi lipsesc timpurile,
bântuirile diavolului și temerile.
în mine a rămas cenușă
pentru o eventuală
renaștere...

(Sfârșitul deschis)




29. totul seamănă a cer. totul
revine-n somn din aripa ascuțită
a șoimului, după ce urmele se ștergeau
și urma rătăcirea,
și pe stâncile umede ale
victoriei urmăream fluturii morții.
valurile erau demâncarea noastră,
prefăcându-ne în drumuri lungi, faguri
dulci de iluzii și
de bucurie aprinsă. ne tăvăleam peste
veacurile leneșe, înaintea ta e atâta
așteptare până ce moartea
va înflori și să ne încopilărim
odată cu focurile, cu luminile,
cu aerul, cu șoimul, cu vântul și spada
ce ne-a desprins de spaimă.

(Sfârșitul deschis)




30. șterge-ți fereastra de praf și:
peisaj de eternitate, frânturi de strigăt,
unde suntem? în miez de descântec,
lună care merge cu viteza
închipuirii și venin din vineri,
dimensiuni născute în anotimpul
sculptat în piatra idee, stropind
cu rouă amfora irealului, religie numai
pentru acest minut, din abundeța
galaxiei cădeam mai
departe, mai departe
înainte de-a fi atins
infimmitul și nici
o viață nu fusese învinsă
și înlănțuită.
pășteam argumente pe câmpia
cu flori de nemurire ciudată, în beznă.